Nu glumesc, mă înnecasem urât de tot în urmă cu câteva minute. Simţeam gâtul blocat şi n-aveam aer deloc, începusem să ameţesc la un moment dat.
Cum am reuşit? Păi… relativ simplu.
Cum a plecat mama frate-miu şi-a mai scris un exerciţiu din câte avea şi a sărit de la caiet la tastatură. Nimic neobişnuit. S-a jucat, eu am mâncat (pare un nimic dar durează!), am fost să-mi rezolv ceva treburi pe la poştă, am încercat să particip la organizarea unui fotbal, mi-am făcut floricele, întins rufele, lămurit ceva probleme cu un proiect şi eventual pus pe joace browser – mess.
Apare ideea să termin un download şi să jucăm ceva împreună. De menţionat că a apărut deja târzior oferta asta. Cam după ce a apărut un personaj care mi-a contribuit la stricat ziua. Şi începem… terminăm rapid din pricina unui mod aleatoriu de joc ce m-a favorizat. Se revine asupra stricăciunii zilei şi eventual se revine la joc cu şi mai mulţi nervi însă cu forţe proaspete. Se implică ceferistu’ în bătaia cruntă.
Se termină jocul la… 21:20, în condiţiile în care mama urma să apară pe la 21:35 acasă.
El: PFff… nu mi-ai spus! Că uite cât am din cauza ta!
Eu: N-aveai dinainte mă? Cine te-a ţinut legat?
El: Păi eu aveam timp când am calculat eu!
Eu: Ai calculat prost mă!
El: Ofticat urât de tot întoarce cartea şi începe să pescuiască soluţii de la capătul cărţii.
Personajul, pus pe fapte mari… se pune pe luat şi de frate-miu:
Aha…. scrie acu la ora asta, sigur ai aşa un spor.
Mi-l aduc pe frate-miu aproape să evităm fericirea şi să îi dictez (mi-a şoptit o păsărică să-l ajut…). Începem, pe la jumătate… frate-miu sare cu ideea: Închide uşa!
Eu: Pentru?
El: Închide-o!
Eu: Pentru?
El: Să nu vadă mama!
Eu: Taci şi scrie acolo că pierzi timp certându-te.
El o ţinea pe a lui: Închide mă că nu se uită!
Eu: Eşti debil? I-o fi greu să deschidă uşa la sufragerie.
El: Haaai zi-mi.
Pe la etajul inferior se auzeau paşi domoli urcând pe trepte. Frate-miu: Vineeee, acuş intră pe uşă! Zi mai repede! Eu deja mustăceam un zâmbet. Ajunge la capătul treptelor sunetul dar uşa nu se deschide. “Era la trei… haaaai!”. Deja i-am pus cartea în faţă… şi intră mama. Frate-miu cu o moacă dinaia de câine milog dădea în lacrimi.
Mama direct: La ora asta scrii mă?
Eu mâncam floricele şi butonam, când frate-miu i-a dat replica: daa… din cauza lui! şi hop lacrimogene ca la crocodilii din Irak în timpul “Furtunii în deşert”. Îmi sare siguranţa, şi mă păleşte un râs aproape isteric, singura problemă a sa fiind faptul că mâncam atunci… şi râd.. râd…şi deodată rămân fără aer şi-ncep să tuşesc. Au fost câteva secunde foaaaarte lungi trăite pe tuse după care mi-am eliberat gâtu şi am început să respir normal şi să râd la fel de isteric.
). Revenind, seara cu pricina a fost specială pentru că ne-am adunat puţin noi tinerii minune la o serată de activităţi inteligente, mâncat infamul “junk food” în faţa monitoarelor care ne ard neuronii proiectând violenţă inutilă. Da… violenţă dinaia care te omoară dom’le. Nu-i aşa, cel puţin nu pentru trei oameni anormali ca noi. Simultan cu trecerea dincolo de sângele şi morţile implicate intervine distracţia prin absurdele arme, tactici, unităţi şi reacţii ce apar. Quake 3, Red Alert II, Counter-Strike,… şi alte rude dinastea inteligente ale jocurilor care n-au vreo categorisire decentă din partea ESRB, jocurile la care “te-oftici”, după care de multe ori râzi cu mai multă poftă decât după reclamele de genul: