Am plecat spre gară, şi cum asta e la 5 minute de unde stau, am observat ceva ciudat. Gara nu mai era cea nouă din Galaţi, ci cea în care, copil fiind, mergeam numai cu privirea în sus uitându-mă la “tablourile” impresionante de deasupra.

Scurtul moment de nostalgie trece, îmi iau bilet şi pornesc către acelaşi peron pavat în aşa natură inteligentă că toate trollerele care trec p-acolo sună ca nişte pistoale mitralieră Uzi.

Ce este foarte interesant în schimb e trenul în care mă urc, e unul nou, diferit şi mult, mult mai bun (nu că s-ar putea mai rău în cazul multor garnituri de la CFR).

Tot oarecum ciudat e faptul că acest tren nu sună a diesel, dar ce contează, poate au terminat de electificat toate secţiunile de drum şi mergem şi noi generând mai puţină poluare fonică. În plus, am ocazia să stau jos comod, cu loc pentru ambele picioare şi pentru eventualele bagaje.

Interior TGV

Pornim, în cam 20 minute ajungem la prima staţie, dar spre uimirea mea, nu este Barboşi aşa cum eram obişnuit, ci Tecuci.

Un pic dezamăgit că nu am reuşit să mă uit pe fereastră la casa bunicii, întreb controlorul CFR care trece prin vagoane imediat după pornirea trenului şi acesta îmi spune cu zâmbetul pe buze că de când cu garniturile astea noi de tren multă lume e uimită de viteză şi nu ştie că s-au scos câteva opriri de pe traseu.

<În continuare nu sunt sigur dacă visez sau nu>

Mai trec vreo 10 minute şi ajungem la Bârlad iar după vreo 20 suntem la Vaslui. Ăştia de la CFR îşi bat joc de noi.

Eram rupt de oboseală când am plecat la drum şi n-am simţit diferenţă în plăcerea de a conduce pe ruta Iaşi – Cluj.

Traseul

Nu e aşa simplu, cel mai scurt implică trecerea munţilor pe la Topliţa da am preferat să ajungem cu maşina întreagă aşa că ne-am reorientat prin pasul Tihuţa astfel:

Iaşi > Târgu Frumos > Paşcani > Moţca > Cornu Luncii> Gura Humorului > Câmpulung Moldovenesc > Vatra Dornei > Bistriţa > Dej > Gherla > Cluj.

Cu foarte mici excepţii, şoseaua este în stare impecabilă şi marea majoritate a timpului te afli pe drumuri europene.

Excepţiile sunt legate de câte un pod mai nasol şi de vreo două treceri la nivel cu calea ferată unde calitatea e tot ca la drumuri europene numai că se aseamănă mai mult cu perioada 1943.

Mai e ocazional (după cum veţi vedea din pozele de mai jos) câte o problemă cu vremea în perioada asta, dar asta e lesne de înţeles din moment ce o bună bucată de timp te găseşti printre munţi.

Traseul se poate vedea pe Google Maps aici.

Maşina

A fost Renault-ul Megane 1.5 dci de care am mai vorbit pe aici  şi s-a comportat mai bine decât mă aşteptam chiar şi în condiţii în care am fost cam zelos cu piciorul drept.

În anumite secţiuni se regăseşte totuşi o oarecare problemă cu distribuţia inegală a maselor şi pe acolo e cazul să te relaxezi, s-o laşi mai moale şi să fii conştient în gândul tău că acolo ai nevoie de ceva mai fioros şi preferabil cu tracţiune integrală (Subaru Impreza, BMW 55oxi).

La capitolul comfort nu am de ce să mă plâng. După 28 ore nedormite, m-am urcat în ea, am făcut traseul dinspre Iaşi şi am ajuns în Cluj de parcă parcursesem 50 km şi nu 450.

Pozele

Sunt prea multe să-mi înfund complet blogul cu ele aşa că am făcut o mică selecţie pe care o găsiţi în galeria de mai jos.

Pentru cei cu chef de drum sunt dispus să împărtăşesc şi restu de aproape 400 cadre.

Unde am dispărut fizic e cu totul altă poveste, am reuşit să mă pot muta în Iaşi fără mari incidente. De fapt stai, e posibil să fi fost unul pe traseu dar întrucât mi-a plăcut atât de mult chiar nu contează că altora nu li s-a părut la fel de interesant.

Companioni la drum au fost ea, Beţivu’, Tenia şi Megane-ul de care vă ziceam aici.

Betivul juca Worms si Roxana se juca de-a Tenia

A fost o zi bună, am spus glume, am tachinat lumea ne-am plimbat cu maşina, am mâncat (cu mulţi oxidanţi) la McDonald’s, am înjurat ceva personi prin trafic (dacă stau bine să mă gândesc asta nu-i ceva atât de interesant încât să scrii pe blog) dar mai presus de toate am cântat de mi-a răcit roacăru’ după atâta aer rece.

Când am ajuns acasă (de acum termenul ăsta va fi atribuit altui loc) a “răcit” şi femela pasager din pricina pisicii ce-şi face veacu’ la noi prin cameră.

Ce e remarcabil la scurta perioadă cât au fost p-aici vizitatorii în cauză e că a fost fără motiv, fără planificare şi fără griji dar tot a reuşit să obţină multe rezultate. Printre acestea se pot număra lucruri ca tona de “cuchis” făcută de Tenia, grătarul cu materie primă nu tocmai reuşită (gata cu aprovizionarea pentru astfel de evenimente din Carrefour) făcut de Beţiv, ieşirea noastră la cinema unde am văzut filmul Grown Ups şi altele.

Pe rând, prăjiturelele alea sunt prezentate pe undeva ca fiind crema cremelor numai că mie unu mi s-au părut mult prea dulci pentru a te bucura de ele. Pe de altă parte beţivu’ a băgat la ficatul lui defect cu kilu’ deci pe undeva era ceva bun şi de capul lor.

Grătarul a fost relativ friguros în realizare, am fost reţinut de treburi de-alde configuratului de net prin camera învecinată şi la final ne-am ales cu ceva mici slabi şi cu puţină carne de pui (în varii forme) bună. Chiar şi aşa, la foamea mea n-au avut mari şanse nici în primă instanţă, nici după ce ne-am întors de la film.

Vorbind de film, când vezi Adam Sandler în distribuţie, nu te aştepţi la vreun film care să-ţi ridice IQ-ul, adaugă la listă şi pe Rob Schneider şi deja te pregăteşti să fii înconjurat de copii până în 8-9 ani care să fie distraţi de anumite tâmpenii specifice omului. Grown Ups nu e aşa însă, e o comedie de care te poţi bucura fără să te simţi un pic stânjenit când râzi la glumele mai grosolane şi e primul film în care l-am văzut pe Sandler cu un aer de responsabilitate (mă rog, atât cât se poate).

În seara aia, nu ştiu sigur pe la cât am ajuns acasă dar sunt destul de convins că n-a fost foarte devreme. Oricum ar fi asta, n-a adormit nimeni în seara aia înainte de vreo 03:00 când Tenia a decis că nu mai poate fi “hardcore”. A plătit pentru asta, s-a trezit cu juma de faţă plină de markere.

Într-un final, ne-am băgat şi noi doi idioţi la somn pe la ora 7-8 când deja ne gândeam la ce solicitant va fi Dacia Off Road Experience. Ne-am cam înşelat, la test-drive pentru Duster era doar o maşină (cel puţin atât am văzut cât eram p-acolo şi aia abia pleca când am coborât noi din maşina care ne-a dus în jurul traseului demonstrativ. Apropo de asta, am şi eu primul meu upload pe youtube şi arată exact desfăşurarea evenimentelor de acolo.

Când am coborât din Duster după plimbarea asta eram super bucuroşi amândoi însă maşina (care deşi era vârf de gamă, piele, treburi electrice, etc etc.) tot mi-a lăsat o impresie nu tocmai impresionantă, exact aşa cum a fost prima oară când am urcat în Duster şi asta în variantă mai modestă. Oricum ar fi, e ceva impunător, spaţios, relativ economic (cu motorul potrivit) şi foarte ieftin pentru ce oferă. Ce ofera mai exact? În două cuvinte se poate rezuma: Mult şi distractiv, după cum se vede de pe faţa noastră la coborâre:

Dupa Duster Off Road Experience

Ca final de weekend distractiv am fost la o pizza în Mamma Mia, de obicei de-acolo n-am plecat prea dezamăgiţi dar tura asta am rămas c-un gust amar. De fapt, eu mai puţin, dar participanţii, ea şi-a luat Quattro Formagi care e o panaramă în varianta lor (brânza aia mucegăită strică tot [dacă nu eşti de acord mi se rupe, în continuare gustul e de rahat]) şi a mai fost un episod destul de neplăcut în sensul că am comandat două sosuri picante şi unul dulce, am primit trei, unul fiind etichetat picant şi două dulci însă în realitate erau două picante şi întâmplarea a făcut să ajungă exact invers faţă de ce fel s-a comandat.

Oricum ar fi, a ieşit de bine şi mi s-a mai promis că se va mai întâmpla, în plus coacem de un Revelion făcut aici la noua “casă” dar cum mai e până atunci nu ne aruncăm.

Ganduri

Prima chestiune e legată de facultate.

Întârzieri, stângăcii şi alte chestii minore atât din partea profesorilor şi administraţiei cât şi a studenţilor. Din fericire s-au rezolvat problemele legate de termene limită şi de punctualitate fără victime aşa că plecăm cu un zâmbet plăcut. Apropo de plecat cu un zâmbet plăcut, de treaba asta s-au legat două evenimente. Primul a fost cursul festiv iar al doilea a fost banchetul. Ambele au ieşit foarte bine, profesorii au fost foarte impresionaţi de ele şi îmi asum un mic drept de umflat în pene pentru organizarea celui de-al doilea. Toate bune şi frumoase, dar mai sunt pe ici colo şi câteva pete. Pentru început vreau să clarific că sunt dispus să ascult critici şi să fac ce pot să mă îmbunătăţesc însă doar în limitele bunului simţ.

Să te afli la un banchet unde lumea se simte foarte bine, toţi au un zâmbet pe faţă iar invitaţii speciali (a se citi profesorii) se simt de parcă banchetul este al lor şi nu al învăţăceilor lor şi tu să tragi de-o parte pe organizator şi să spui că e nasol şi că se putea mult mai bine şi mult mai ieftin după ce săptămâni la rând ai spus nu la absolut orice dar fără vreo formă de implicare este un gest de tot rahatul.

Tort Banchet

Nu spun asta că mi s-a reproşat mie ceva, spun asta că nu văd acest reproş decât din două puncte de vedere, primul ar fi că eşti genul de persoană la care se referă melodia asta iar al doilea ar fi că duci o lipsă totală de activităţi pe care biserica le-ar condamna.

O altă chestiune destul de deranjantă ar fi materialele primite ulterior de la cursul festiv, au fost dezamăgitoare dar în lipsă de altceva vor fi suficiente. Totuşi ideea ca firmă organizatoare specializată în astfel de evenimente să livrezi o înregistrare pe care nu se aude mai nimic din ce se spune la prezidiu dar aplauzele se aud la un volum de-ţi mută sticla prin casă e complet trist.

A doua chestiune e legată de Iaşi.

Am trecut pe aici de destule ori şi venind dintr-un oraş care e cotat destul de departe în spatele său am senzaţia că retrogradez. N-am să neg că aici există mai multă istorie, mai multe modalităti de divertisment şi poate mai multă cultură însă nu îmi place oraşul.

Motivele principale ar fi următoale:

Iaşiul nu are infrastructură rutieră, în schimb are câteva drumuri moştenite de prin vremea lui Ştefan cel Mare peste care este ocazional pe ici pe colo trântit ceva asfalt.

Iaşiul nu are transport în comun, există nişte maşini etichetate a fi publice ce circulă pe rute regulate însă imensa majoritate a acestor maşini şi autobuze par a-şi fi făcut ITP-ul undeva prin Iran sau India.

În acest oraş marea majoritate a străzilor sunt brăzdate de semne de Oprirea interzisă însoţite de semnul şi mai drag prin care eşti avertizat că se ridică maşini. Cu toate astea, lumea parchează pe sub aceste semne fără nici o jenă. De ce? Păi e simplu, că tre să te duci în pula mea la 2 kilometri de destinaţie pentru a putea să parchezi. Ce naiba frate, nu zic să ai parcare la “botu’ calului” da nici în halu’ ăsta nu se poate. Ca bonus, acolo unde prin minune sunt câteva locuri de parcare este inevitabil să nu găseşti cam 10-15% care parcă trântesc maşina undeva aleatoriu şi ocupă 20-25% din spaţiile disponibile.

Iasi de la volan

Dacă tot sunt la capitolul trafic şi transport în comun vreau să vă zic un lucru foarte interesant, pe aici nu am întâlnit nici un şofer până acum. Am întâlnit în schimb foarte, foarte mulţi posesori de permis auto. Ziceţi voi ce vreţi, da mă strădui cu greu să găsesc un oraş mai antipatic din punctu’ ăsta de vedere. Sunt aproape dispus să zic că Brăilenii şi Vrâncenii sunt maeştri pe lângă minunile găsite aici.

Sunt incorect, mă iau doar de chestii care privesc şoferii şi oraşul nu se limitează la asta. Aşa e, să mai vedem şi alte chestiuni, se închide in weekend un bulevard (nu ştiu numele şi nici nu-mi pasă de el) unde chipurile te poţi plimba în linişte. Zilele trecute era pe o băncuţă o mamaie care avea vreo durere sau probleme de sănătate pe la mansardă. Nu făcea nimic rău, stătea pe bancă şi vorbea cam singură. Nu-i problemă, imediat au venit javrele (a se citi Poliţia Comunitară) s-o invite frumos să plece (a se citi “tai-o acasă bre”, “mişcă mai repede”). Ce frumos şi liniştit mă simt acum, mă pot bucura pe deplin de cei cinci zece ţigănuşi cerşetori.

Alt eveniment notabil, dacă ţineţi minte că am câştigat prin Revvnation un GPS MIO S505 cu care m-am tot plimbat în primele luni ca să-l testez pe cât posibil. Inevitabil, mi-e cam ruşine să-l las în Dacie că aia se deschide dacă sufli mai tare spre încuietori aşa că l-am cărat cu mine oriunde. Când am ajuns în Carrefour în Iaşi mă duc cu cutia la sigilat la nenea în pungă şi mi se refuză. De ce? Păi trebuie să-i prezint factura. WTF nene, te-ai dilit? După ceva lămuriri s-a sigilat punga fără probleme. Ca să vezi minune.

Ar mai fi de zis da lungesc aiurea problema. De la toamnă am să mă mut în acest oraş minunat şi sper să mă împac cu el cumva.

A treia chestiune priveşte munca mea.

Astăzi, ieri de fapt, mai bine zis 30 Iunie 2010 a fost ultima zi la fostul meu angajator. N-are rost să intru în detalii, cine trebuie ştie oricum cam ce şi unde era, cine nu se va mulţumi prin a şti că era într-un domeniu drag mie şi că-mi consuma o bună parte din talentul scriitoricesc şi din cheful de a butona în interiorul wordpress-ului. Asta e parţial cauza pentru care sunt dator.

Sofatul

Oricum ar fi, nu m-am lăsat de prost, după ce scap de licenţă am să pun toată pasiunea mea pentru acel domeniu drag mie într-un proiect online pe care îl voi dezvolta sub tutelajul lui Bogdan Epureanu. Nu vreau să vând secretele dar îmi place să cred că acolo unde pun eu suflet iese nene ceva foarte bine.

A patra chestiune e legată de economie.

În ultimele zile m-am întristat uşor dar sigur aproape zilnic văzând la ce se ajunge cu acest domeniu în a noastră ţărişoară. Ce mi se pare cu adevărat special legat de vremurile recente spre deosebire alte vremuri grele prin care a trecut România e că românii se cred mai deştepţi ca niciodată deşi sunt incredibil de ignoranţi şi refuză să creadă că situaţia nu mai e aşa simplă ca acum 20 ani.

Oameni buni, nu se mai face o revoluţie, ce pana mea instaurezi? Crezi că o lovitură de stat ar aduce pe cineva la putere care să te ducă în 5 ani din sapă de lemn în Mercedes? Vise nene. Din fericire, românii încă au un mare mare atu. Mai pot face haz de necaz. Acolo e salvarea neuronilor noştri. Mi-ar plăcea să vin să promovez ideea mea de salvare economică, modelul ideal, dar sunt prea extremist pentru gusturile unora şi n-am chef de polemici.

A cincea chestiune e legată de ce ziceam nu de mult, de iPhone 4.

Eu sunt în continuare fascinat de el, sper ca într-o zi să mi-l iau însă pentru că Apple şi cu România nu se împacă aşa genial greu mai ajunge pe aici. Băieţii de la Orange Shop mi-au zis clar şi simplu, până nu-l are în vitrină vorbim să nu dormim. Şi azi a venit vestea, Altex au adus în ţară iPhone 4, doar că anunţul e cu o steluţă şi cu scris mititel.

La ce mă refer mai exact? Păi să vă explic cât de scurt posibil, în State, iPhone 4, codat AT&T, varianta de 32 Gb este 300 dolari. Varianta fără abonamente şi prostii, este 700 dolari pentru acelaşi dispozitiv. Ghiciţi cât e la Altex preţul pentru jucăria asta?

Apple

Considerăm că v-am dat timp să gândiţi şi vă zic eu, e un pic peste 10.000 lei. Din ăia noi, deci e un pic peste 100 milioane lei d-ăia vechi. Nu vreau să fiu nesimţit dar voi înjura încă o dată în acest articol, mânca-mi-aţi curu’ Altex, sper să nu vă cumpere nimeni, băi da nimeni la preţul ăsta. Nu mă luaţi cu vrăjeală d-aia cu strugurii sunt acri, e nesimţire totală să ceri preţ de 4 ori mai mare pe un produs pe care oricum îl iei la un discount generos. Ca idee a de ce sunt ofticat luaţi în calcul varianta asta, decât să te duci să-l iei de la Altex, poţi să-ţi petreci un weekend decent în Londra (unde e 600 lire sau aproximativ 3.200 lei) şi să-ţi-l iei de acolo.

Poate când îl vor avea Orange la oferta, va ajunge la un preţ mai uman, până atunci Altex sucks ass.

A şasea chestiune e o antipatie pe care o am faţă de atitudinea românească.

Nu ştiu dacă a fost vreodată un nivel ridicat al calităţii sale, probabil prin anii 60 era ceva, ceva că mai aud de prin bătrâni câte o vorbă dar acum nu poate fi spus că e sub orice critică. E la un nivel atât de scăzut că până şi criticii n-o mai consideră sursă de inspiraţie.

Romania

Avem presă, radio, televiziune dar nu vând altceva decât gunoi. Ce e mai trist e că sponsorii încurajează astfel de lucruri că banii tot curg. Nu vreau cenzură, vreau ca cineva de sus de-acolo să zică, omule, nu am să pun la televizor o aberaţie totală ca asta pentru că ştiu că sunt câţiva oameni reduşi care vor sta să se uite.

Avem potenţial. NU! Teritoriul românesc are potenţial, climatul din România are potenţial, mai toate posesiile ţării aici de faţă au potenţial. Noi nu avem. Dacă aveam eram departe.

A şaptea chestiune despre care vreau să scriu se leagă de mâţa care a adormit sub braţul meu şi care acum e pe alt tărâm.

Are mâine examen, apoi mergem la ea acasă. Cu greu şi după multe amânări a tras de lume şi a ieşit un grătar foarte fain ce sărbătoreşte ziua ei la 5 zile întârziere. Apoi a făcut bagaje, apoi a învăţat, după a făcut mâncare şi iar a mai învăţat. În urmă tuturor ăstora deşi e sigur foarte obosită că ziua a fost agitată încă de dimineaţă nu vroia să adoarmă până nu citea articolul în cauză. Şi cu greu s-a lăsat înduplecată să se pună pe visat fără să-i spun despre ce e.

Trebuie să înveţe să aibă răbdare, o enervez uneori, alteori îmi promite că nu mai vorbeşte cu mine dar până la urmă ştie că o iubesc şi-mi mustăceşte înapoi un zâmbet. Cu ăla parcă îmi descarc sinapsele de stresurile cauzate de primele şase puncte ale acestui articol şi simt că pot dormi liniştit sau că-mi pot vedea de ce am de făcut fără să mă consum în lupte quijotiene.

Ei bine, atunci a avut loc ceva ce m-a făcut să urăsc Săgeata, vorbeam la telefon ce bine e în drum spre Soveja, cu maşina, şi se aude în fundal: “Stimaţi călători, urmează staţia Bârlad!”. În momentul respectiv, aveam mintea plină de cuvinte pe jumătate injurii, pe jumătate decente (că-s băiat gigel da?). Suna totul cam aşa: “Pizmazărecartoficuzarzărebăgamiaşbaniipecard”.

Trecem peste, viaţă pe acolo, două mâţe constant de îngrijit şi pe mine m-a trădat sănătatea (aia mintală desigur, că tot imunitar de bou am) . Asta e, se mai întâmplă, tot a fost excelent acolo. Şi pe drum înapoi, altă maşină: una mai veche, şi aia totuşi mai lăudată de unii. A fost foarte cald în ea, mi-a plăcut… mi-a ţinut pachetul cald şi gata de masă, iar haina când am coborât era ca scoasă din cuptor (mă simţeam ca în Seinfeld). Ceilalţi pasageri erau însă foarte ofuscaţi, nu pot spune că fără motiv, dar iarna e bine să fie cald. Da vara ce te faci? Noi am dat pe rece şi s-a făcut şi mai cald :eek:

Toate bune şi frumoase, eu spun că-i mai bine pe Săgeată decât pe vechile minuni, fie ele şi recondiţionate.

Climă controlată mult mai bine, mai silentioasă, şi mai comodă: aici controversă, scaunele sunt mai puţin comode dar suspensia e mult peste cele anterioare. Aici ocazional simţi un mic şoc, acolo eşti în bărcuţă toată călătoria. Totodată mai e problema eficienţei şi sunt sigur că în eventualitatea unei reveniri a infrastructurii (treptat da sigur), tot alea vechi ies în pierdere.

De la plecare se vestea vreme bună (de stat în casă… numărat bani şi… ascultat muzică). Vreme care nu m-a dezamăgit . Cu ocazia asta, am mers şi eu cu trenu după jdemii de ani, mai exact cu săgeata aia super criticată. Nu ai loc să te mişti prea mult, asta e drept (şi la 1.81 simţi din plin)…în rest mi se pare mai mult decât comodă. Mare prostie mi se pare să mergi la clasa 1 cu ea, unde diferenţa evidentă e o măsuţă mică lângă fiecare set de scaune şi altă culoare la tapiţerie.

Gara Iaşi – Nord. Prima oară când o văd. Până acu am coborât în Nicolina sau direct la destinaţie. Cobor din tren, caut telefonu… şi mă uit în jur… Peronu’ gol. Un uşor disconfort, atât de la rucsac cât şi de la aeru’ condiţionat ce fusese pornit în mod idiotic pe ultimii kilometri de drum. Imediat ce o sun, o văd… restu poveştii pe tema asta e aşa de bun că e cenzurat.

Doar ştiţi vorba, orice e bun pe lumea asta e imoral, ilegal sau îngraşă.

A urmat o mică prelungire a plimbării, încă una asistată. Ultima seară fiind petrecută în compania unui beţivan crunt, şi a unei blonde :eek: . A fost înfricoşător, scandalos, dureros, alcoolicos şi plăcut. Dar incomparabil cu părţile cenzurate

Deşi prelungirea a fost de o zi, parcă mergea să se mai lungească, dar îmi mai trebuia gâtul. Plecăm… facem câţiva km, după care o problemă cu indicatoarele căilor ferate mă face să fac spume timp de o oră. Nu ora era problema, ci faptul că n-a putut să aibă loc în Iaşi

Acasă, aceeaşi aromă uşor ciudată, în gară aceeaşi super vervă ocazionată de sosirea… celorlalţi pasageri. Ne luăm tălpăşiţa, ceferistu’ fiind vizibil îngreunat de bagaje şi ajungem acasă. Aici lucrurile au intrat în normal destul de repede, baie lungă… mâncare multă… lenevit şi uitat la Top Gear Australia şi Fifth Gear.

Există oare vreo diferenţă?

Există! Una imensă chiar, Iaşiul e mult mai aproape ca Botoşani, geografic, dar mai ales logistic. Cu ce ajută asta? Păi… aproape sigur voi scrie articole în genul ăsta mult mai des.

Vineri mi-am completat cursurile la macroeconomie să învăţ weekendul ăsta care era planificat la ţară.

Sâmbătă dimineaţă am plecat la ţară.

Sâmbătă dimineaţă am decis să încerc marea cu sarea să plec la Iaşi cu doi prieteni să mă întâlnesc cu cineva special.

Sâmbătă am făcut o plimbare automobilistică plăcută, dar care, din nefericire… nu şi-a reuşit scopul pentru mine.

Sâmbătă seara am cunoscut domnişoara care i-a căzut cu tronc unuia din companionii de drum.

Primele ore ale zilei de Duminică am copt întoarcerea acasă.

Pe parcursul următoarelor ore, am discutat de Top Gear… care a reînceput acum o săptămână dar n-am scris de el pentru că primul episod mi s-a părut plăcut dar nu extraordinar, spre deosebire de al doilea :eek:

Pe parcursul aceloraşi ore am ferit doi iepuri, un porumbel (la limită) şi un bursucel pe care l-am confundat iniţial cu un raton.

Duminică dimineaţă la ora 4 am coborât de la volan urmând să petrec următoarele ore dormind la mătuşa… Am ratat coborârea şi am făcut un sprint de vreo 2 km până acasă :eek:

Duminică am aflat… ceva ce aştept de vreo 6-7 ani… Blizzard au anunţat oficial DIABLO III.

Duminică am aflat ceva veşti care au umbrit toate evenimentele… şi aruncă aproape de umbră ceva planuri pentru viitorul apropiat.

V-aş mai spune câte ceva… dar mi-e lene :”>

Între timp… poate cunoaşteţi vreo modalitate să ajutaţi cu asta.