Când e vorba de mine, fac puţin. Spun multe, fac glume, încerc mereu să mă forţez să fac mai bine, mai mult, mai repede… dar; apare inevitabilul dar; nu am rezultate.

Şi care e scuza mea pentru toată ideea asta? Păi să vedeţi, nu e. Este doar vina mea, mi-o asum şi-am să vă salut cu ură peste câţiva ani de pe străzile pe care am să dorm.

Mă mir că încă reuşesc să fiu fericit. Nu mă păcălesc sau ceva şi am deseori momente în care mă simt tot stresul necesar şi ceva în plus, dar per total sunt fericit.

Îmi lipsesc destule însă un singur lucru vreau cu adevărat, să reuşesc să fac asta în continuare.

Să reuşesc să pot fi fericit cu puţinul care-l am şi cu ce fac fără să ştie alţii. Mai bine mă apreciez singur în pacea mea decât orice altceva.

Am probleme, a fost (e) “revoluţie”, SOPA şi PIPA ne suflă tot mai tare în ceafă şi afară nu mai ninge o dată. Dar ştii ceva, ce-ar fi să vorbim despre alte chestii.

Din când în când trebuie să fim şi optimişti. Chiar dacă săptămâna, luna sau sesiunea încă ne lovesc tare, trebuie să învăţăm ceva şi de la unul din profesorii neaşteptaţi ai vremurilor apuse.

Vorbesc de nenea Rocky Balboa, ăla de a zis că în viaţă nu contează cât de tare poţi lovi. Ce contează e cât de multe lovituri poţi să încasezi în timp ce continui să te mişti înainte.

Eu unu’ sunt în general pesimist convins dar până şi eu cred că dacă “ne” străduim putem face mult mai mult.

Alexis Bledel vrea sa zambesti

Prin “ne” mă refer la mai multe categorii de oameni. Noi, românii, noi internauţii, noi cei “99%” dar, mai ales, noi. Hai să ne facem o favoare şi câteva zile să rămânem în urmă.

Tot mai mult ne agităm şi ne îmbătrânim căutând să fim la curent cu un subiect, altul, mai multe sau, pentru unii, toate. Şi facem asta pentru că… motive. Ia mai dă-le naibii de motive. Mâine dragii mei am să fac ceva ce-mi place, ceva ce am chef şi ceva care mă va face fericit.
Citeşte în continuare

Gata, s-a dus naibii perioada deprimării, de acu vine distracţia combinată cu suferinţă care e iarna. Dragii mei, de vreo jumătate de oră în Galaţi ninge.

Din nefericire, nu se aşează aşa cum aş vrea dar încă am speranţe, dacă la prânz e aşa, un pic de zăpadă la noapte se aşează bine.

Până atunci, am fost aşa de încântat de zăpadă pe afară că am ajuns să mă duc să alerg prin cartier ca nebunu gustând fulgii.

Îmi place la nebunie iarna şi având în vedere că mai pe seară am programată o ieşire, sper să am ocazia să facem de-o bulgăreală până dimineaţa.

Zăpadă dimineaţa

Sunt aşa de fericit că vă recomand ceva cu potenţial să vă facă aproape la fel de fericiţi. Sari cu clicku’ aici atunci când ai cam o oră jumătate de timp să râzi.
Citeşte în continuare

Într-una din serile trecute mi s-a blocat în minte un citat şi zilele următoare am apucat să-l trăiesc pe deplin.

Citatul respectiv e al lui Bernard Shaw şi zice cam aşa: “Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti fericit sau nu.”

Ultimele zile au fost bune, am fost constant ocupat şi am avut un volum de muncă fizică foarte aproape de limita mea. Dincolo de munca fizică am avut şi destule alte ocupaţii cât să nu-mi dau seama cum trec zilele.

Fiind atât de ocupat, n-am avut timp să mă gândesc la toate lipsurile sau lucrurile care m-ar fi facut să stau în sinea mea de aş ajunge să mă consider nefericit.

Cei care simţiţi că uneori vă apasă problemele de genu ar trebui să încercaţi să vă umpleţi programul cât de aproape de maxim se poate.

Pe bune, e al naibii de greu sa să te gândeşti la prostii atunci când ai de cărat mobilă, mergi cu un scaun de birou pe cap sau să urci patru etaje cu braţele îndoite de cutii.

Ca experienţă bonus am apucat să conduc o dacie care merge atât de prost că ai mai multe şanse să câştigi la loterie decât să te relaxezi în ea când eşti la volan.

Incep sa scriu la 3:25 articolul asta. Peste cam jumatate de ora “ma trezesc” si ma asteapta o zi (de fapt un sfarsit de saptamana) fara ragaz aproape.

Ma bucura clipele cand am un program deloc permisiv. Astfel imi anulez ocaziile de a ma gandi la ce ma face nefericit, ocaziile ca astea de acum.

Cred ca singura cheie catre rezolvare e sa admit ca intr-o oarecare masura n-o sa fiu niciodata deplin multumit de mine sau de cei din jur. Drept urmare probabil nici fericit.

Nu sunt normal, nu am sa fiu prea curand dar incepand din seara asta, ma doare mai putin. Stresul generat de toata distractia asta nu va mai fi acelasi. Sper.

Si cum tot e normal si logic articolul asta, simt nevoia sa arunc inca o data gandul asta afara. In eventualitatea in care vreo progenitura imi va purta genele, nu vreau sa fiu in sala cand il plezneste medicul.

Prefer sa astept pe hol ca pe vremuri.