Ieri, blogul meu a împlinit doi ani, în decursul cărora a avut un succes fabulos, cel puţin pentru mine, statisticile nu sunt tocmai de acord cu mine, dar nu contează eu sunt mulţumit, la urma urmei blogul ăsta are şi o scuză pentru a sa existenţă.

Tot ieri, a venit moşu’ băi nene (ştiu, e cam ciudat, dar mă supun regulilor de aici, da?) şi arată mai gagicos aşa, brunet, cu aluniţă pe nas. Mi-a adus… da mi-a adus… Hmm, mai bine o să fac nişte poze când am ocazia şi vă explic exact emoţiile trăite pe marginea lor.

Azi, am cunoscut o parte din familie, o parte restrânsă deja privindu-mă ca “ginerele” şi după un moment foarte bisericesc (sfinţirea casei) care nu prea mi-a priit, am stat la o masă care cred că ar fi fost visul lui. Pe bune acu, ştiu că moldovenii deţin recordul la crăpat în ei dar s-ar părea că sunt în urmă tare la ce se întâmplă aici de sărbători. Mă uitam la masă si la cum continuau să vină platourile şi mă pregăteam să-i pun un girofar de avertizare pentru agabaritice.

Hmm, cam atât pe azi că excesele strică şi, mai important, mi-e lene. Planurile pe zilele astea ies ok, iar pentru revelion par să fie pe acelaşi traseu.

Am fost provocat aseară să scriu despre dar cum îmi era lene, evident, a rămas pe astăzi.

Deci treaba asta, a fost de Crăciun (poetic, nu?). Mai exact când eram în clasa a doua (inocent, nu?) şi la vreo lună după ce am fost operat (dramatic, nu?). Ce a fost aşa special… păi nimic aparte, doar că în ajun, eram tare nerăbdător. Pe atunci dormeam la bucătărie eu, şi frate-miu cu ai mei în dormitor. De ce ţin minte chestia asta?

Pentru că mi-a fost a naibii de utilă, dat fiind faptul că bradul era în sufragerie şi cum ai mei de sărbători nu-s adepţii trezitului devreme, lăsaseră cadourile sub el dinainte de culcare. Bine, eu dormeam (teoretic, nu?) de ceva timp deci urma să le găsesc dimineaţa următoare. Cred că atunci am avut prima oară răbdare serios, pe la 22:00-23:00 s-au retras în dormitor şi au stat la TV până pe la 00:00-00:30. Pe la vreo 00:45 mi-am luat inima în dinţi şi-am ieşit tiptil de la locul meu, să mă duc să văd dacă primisem cumva cadouri de la ai mei, nu de alta da’ ştiam că Moş Crăciun nu există (tragic, nu?).

Am aprins lumina cu atenţie: doar 1 bec din cele 5 ale lustrei, cel care bătea spre balcon, să fiu cât mai greu de depistat (secretos, nu?) şi am început să studiez situaţia. În faţă era un baraj de sucuri şi vreo 2 cutii cu bomboane, urmate de vreo două cutii mari pătrăţoase care sigur nu mă interesau că, după ambalaj, erau pentru ai mei (atent, nu?). După ce am memorat vizual pe unde erau, le-am dat la o parte să descopăr lucrurile suculente: un trenuleţ electric mic, lucrat binişor, simplist şi unu mai mare, lucrat mai din topor pe alocuri dar cu mai multe accesorii (a dreacu de atent, nu?).

Le-am tras deoparte şi le-am desfăcut fără să las urme sau să distrug ceva din ambalaj (bă da atent, nu glumă, nu?) şi m-am pus pe treabă, asamblat, pus baterii, teste, deschis propriile căi ferate. După vreo juma de oră de uitat, schimbat traseu, observat ce şi cum, mi-am adus aminte că de vreo oră eram îngheţat aproape (nesimţit, nu?). Culmea, puneam la loc toate treburile şi mă uitam destul de des spre dormitor, să văd de nu se aprinde o lumină ceva (suspicios, nu?).

Când am terminat toată treaba am stins lumina şi m-am strecurat înapoi în pătură.

Pentru vreo 20-30 minute cât m-am încălzit, după care am ieşit iar să-mi fac de cap (nesătul, nu?).

A doua zi a fost destul de reuşit, da nu la fel e mult farmec.

A fost destul de distractivă treaba asta, drept urmare am să provoc şi eu mai departe nişte personi; norocoşii nominalizaţi sunt următorii:

Andreea, Andrei, Iulian, Claudia, Roxana (citeşte cu atenţie, că n-o să apară de multe ori apelativul ăsta aici)

A şi încă o chestie destul de faină:

Azi însă, o zi nasoală ca oricare alta, am să mă uit câteva minute la lustra din camera mea şi am să sărbătoresc în linişte cât de hidoasă e. (Lustra desigur.)

De ce? Pentru că fericire.

2 Mai, nu ăsta de azi, ăsta a fost infect spre deosebire de el de acum un an în schimb, când am trăit un adevărat eveniment. Nu mi-am adus aminte singur de el, dar nici nu mă bucur singur de el…

A fost a doua zi după un grătar copios într-o locaţie exclusivistă, a început genial din punct de vedere meteorologic, a fost zguduită de nişte opinii şi reproşuri şi a fost binecuvântată cu o ploaie adevărată. O ploaie în care mi-am dat seama că micul Tico pe care mă învârteam atunci era un şlep prea mic să facă faţă râurilor numite şosele înaintea ploii. Am fugit acasă să iau nava amiral a familiei. Totul să mă duc la Şendreni, să văd o babă în staţia de autobuz şi apoi să mă întorc la benzinărie să îmi fac încălţările numai noroi pentru a obţine un sărut.

Nu are rost să spun de ce, din cauza cui sau cum. Important este cum ajungi să stai seara să te uiţi în tavan când ai atâta stres de nu poţi dormi dar n-ai vrea să tii pe cineva treaz pentru asta, cum incepi să te plimbi prin canale TV fără rost şi printre pauze pe posturi iesite din emisie să îţi aduci aminte că la finalul “Finding Forrester” răsună melodia asta.

Important e cum te joci cu copii de atât de puţini ani încât încă au o inimă pură şi o minte clară să nu te judece pentru ceva ce faci indiferent cât de corect e, fie şi idealist, în loc să stai cu adulţi care înşiruie aceleaşi povestiri şi în care aruncă aceeaşi bârfă sau aceeaşi înjosire.

Important e cum îţi aduci aminte de prietenii apuse în mod stupid, de oameni care te maturizează să realizeze că vor să fie copii şi pentru că nu mai pot iau ocazia asta altora.

Important e să înţelegi un lucru legat de apusul comunismului fără să îti aduci aminte de sângele vărsat sub diverse vehicule blindate de oameni integri pentru ca cei mai slabi să poată trăi. De proşti prinşi la mijloc în jocurile celor hoţi. De proşti consideraţi capabili pentru că fură sau fac cine ştie ce altă trăznaie. De incapabili răzgâiaţi de părinţi care îşi pierd viaţa şi iau pe alţii de gât cu ei. De oameni care nu înţeleg ce înseamnă un angajament. De oameni care nu îşi asumă responsabilitatea. De oameni care nu doar cred ci de oameni care cred ceva pentru simplul lucru că cei din jur fie încearcă să-i lumineze, fie să-i împiedice. De oameni care cred că vârsta este ceva care îţi asigură respect. De oameni proşti care nu vor găsi altceva de comentat aici decât că am omis virgule, verbe sau alte asemenea.

Proştii nu sunt concepuţi pe cale artificială, cunosc eu suficiente exemple născute cu mult înainte să încerce ştiinţa să facă aşa ceva. Cunosc eu tot suficiente exemple care cred că pentru simplul fapt că timp de 30-40-50 de ani au reuşit să nu moară şi să dea coate în gură altora pentru sine consideră că este o persoană respectabilă. Cunosc eu şi suficiente exemple de oameni care mănâncă suficient căcat că nu ştiu de ce sunt probleme cu canalizarea în oraşul şi ţara asta…

Din fericire cunosc eu şi exemple de oameni care poate n-au fost şcoliţi la Sorbona sau Harvard dar sunt poate cei mai deştepţi din lume. Şi exemple de oameni corecţi. Şi exemple de oameni care sunt chiar oameni.

Ce legătură are supărarea cu Crăciunul? N-are importanţă, e supărarea mea, e periodic concomitentă, e justificată, e adăugată la lista din ce în ce mai lungă din memoria mea, intitulată “Cazuri în care poţi să-ţi pierzi răbdarea”.

Am fost colindat de nişte moşi pe cai putere flancaţi de câte două roţi. Unii n-aveau voce, unii aveau pantalonii rupţi între picioare, unii erau legaţi la brâu cu bandă izoleră, alţii se prosteau cât mai comic. Indiferent, a meritat să ies din plapumă la ore ale dimineţii să-i văd… Am primit un cadou care şi-l dorea imens copilul din mine, am ceva care-şi doreşte imens bărbatul din mine… În rest n-am mai nimic important de spus de aceste ultime zile, au trecut foarte greu şi probabil nu sunt ultimele.

Oare cum de la finalul acestei postări un shuffle mă îndeamnă cum crede de bine Mika – Relax… Ei bine, vreau să stau şi eu în draci câteva clipe, câteva minute, câteva ore dacă e cazul. Să vedem cât de mare o fi dobitocenia ce va avea loc.