Gesturile sunt fapte cu anumite semnificaţii.
“Gesturile” sunt fapte nesimţite cu anumite semnificaţii.

Adevăru’ e că azi m-am trezit cam bine dispus şi am organizat anumite chestiuni legate de facultate, mi-am aranjat garderoba (adică ambele perechi de pantaloni 3 sferturi şi cele 4-5 t ricouri) pentru căldurile astea. Am făcut ceva meditaţii cu un frate pentru care lenea nu e o scuză ci un mod de viaţă şi m-am dus la facultate cu un zâmbet pe faţă.

Chiar m-am dus pe jos, deci aveam chef de acţiune. Ei bine nu doar că n-a vrut să vină, ci s-a mai lăsat şi cu un “gest”. Nu-i nimic, s-au întâmplat deja multe şi au să se mai întâmple probabil şi mai multe.

Data viitoare vedem confruntarea şi scandalul. Asta îţi doresc eu ţie… dulce studenţie!

Astăzi am mai dat de unu, perioada aia a vieţii când încep să fiu mai clar în situaţii neclare, mai exact în ce priveşte formarea opiniilor.

De unde până unde?

Păi astăzi, după ceva tergiversări am înţeles de ce majoritatea persoanelor au o antipatie preventivă în ce priveşte vânzătorii de produse financiare. După un curs de amorţeală am observat ce înseamnă să nu cunoşti reguli de bază ale bunelor maniere şi ce înseamnă să ai succes în acest domeniu. Să îţi omori tot timpul şi să-ţi vinzi practic timpul pentru bani. Nu e ceva pentru oricine şi sigur nu pentru mine pentru simplul fapt că astăzi mi s-a prezentat o situaţie clară: “Nu se pleacă de la încerc, ci de la fac”, de aici am tras concluzia că nu este decât pentru cei fie inconştienţi, fie orgolioşi (după cum chiar s-a prezentat unul din angajatori). Cum nu consider că mă încadrez în una din aceste categorii nu avea rost să mai încurc lumea.

S-a ajuns la punctul în care s-a spus: care crede că nu face mai departe aia… este liber să se ridice acum şi să plece. Rămânem prieteni şi alte alea. Pentru mine atât a fost nevoie. Nu caut un loc de muncă pentru care să mă consum, ci unul cu care să mă întreţin. Mai mult, dacă e part-time şi program flexibil nu ar trebui să existe “obligatoriu vii atunci”.

Nu mai vreau aşa ceva pentru că am avut un semestru în care am trăit pe deplin asta, fugă în toate direcţiile, un sentiment destul de plăcut în ce făceam şi ce obţineam şi cam atât.

În cazul în care mă răzgândesc s-ar găsi totuşi un loc de muncă acolo, dar cred că nu va fi cazul. Se pune simplu problema: Nu ai dorinţă, dacă ai avea, ţi-ai da seama cât de mult ai nevoie de bani şi tot aşa… în principal discuţia se învârtea în jurul banilor şi vânzărilor. Dorinţa mea poate nu se rezumă la bani, or fi ei o parte acolo dar nu centrul.

Un pic mai devreme mai auzisem una bună. Facultate de stat, la care pentru a termina cum trebuie ai nevoie de un curs particular care costă cam cât un an de facultate la finalul căruia examinarea poate fi particulară, poate fi de la facultate, nu se ştie încă. Egalitate la greu. Altă chestiune, la ce naiba aleg facultate de stat, specializare anume, ca ulterior să fiu nevoit să fac specializare la particular?

PĂI EU NU SPECIALIZARE FAC ÎN FACULTATEA ASTA ÎN DUREREA MEA? Sau şi aici, o să mergem pe premisa, facem de toate că nu strică şi în final nu ştii nimic?
Oare de ce mă întreb, ştiu răspunsul… clar de data asta.

ASE nu-i, ISE nu mai e, FSEA nu prea mai e…. să zicem FSE. Chiar nu are atâta importanţă, e facultatea aia de e în staţie la “ASE” :lol:

Păi ce vă enervează dragii mei?

Că programul e anapoda?

Că profesorii (dar, să fim sinceri în special profesoarele) sunt nefe?

Că aveţi colegi care au vârsta voastră?

Că examenele la ştiinţe exacte se dau oral, dar de fapt eşti nevoit să scrii?

Că lumea nu mai merge in Copa ca anu trecut?

Că sunt persoane jenante care cer, printr-o formulare uşor coercitivă, respect?

Că unii sunt proşti?

Că alţii îi întrec?

Vă cred, şi în acelaşi timp mi se rupe (formulare inspirată dintr-un comentariu, în general nu-mi pasă de durerile idioate ale altora).

Vă cred că sunt proşti unii, dar să fim sinceri: Ce ne-am face fără aceşti alfa şi omega ai universului? Cum ne-am mai amuza şi noi?

Vă cred că alţii îi întrec, dar să fim sinceri: De unde am mai creea bancuri dacă n-ar exista persoane care să le trăiască?

Vă cred că lumea vrea respect dar nu ştie să răspundă la salut.

Vă cred că lumea nu mai merge în Copa da noi o să menţinem tradiţia vie.

Vă cred că examenele se dau oral dar e posibil să avantajeze pe câtiva oameni corecţi asta (în detrimentul multora de altă natură)

Vă mai cred că aveţi colegi care acu şi-au făcut recent majoratul, copiilor, dar dacă respectivii cred că pot absolvi cursurile nu văd cu ce v-ar deranja. Dacă nu pot absolvi, iar nu văd cu ce v-ar deranja.

Vă cred mai ales că profesorii (daaaaar mai ales profesoarele) sunt nefe dar trebuie să fim sinceri, în cele mai multe cazuri sunt genul de persoane pentru care ai nevoie de două pungi de pus pe cap. Una e pentru tine în caz că se sparge a ei.

Vă cred şi că programul e anapoda, doar se planifică cu o lună în avans şi tot există zeci de corecturi ulterioare, dar trebuie să recunoaşteţi că pe voi chiar nu vă deranjează atât de tare ca pe săracii, amărâtii, profesori, care abia-şi duc traiul în facultatea asta plină de studenţi proşti.

Ce credul sunt… totuşi vreau să văd cât de creduli sau ofticaţi sunt alţii?

Eu m-am împăcat cu ideea rapid. El nu.
Altcineva?

Ştiu că Ceferistu o coace, dar mai vreau păreri… de oriunde. Fie prin comentarii fie prin articole, ce naiba… mă ofer să vă public eu cuvintele furioase sau liniştite.

Vroiam să scriu de ele… da la o mică, mică de tot, căutare pe infamul Google găsişi zeci de link-uri în care erau prezentate şi comentate relativ decent de mulţi aşa că mi-am spus că mai bine intru în clubu cârcotaşilor (nu că în general aş fi membru de onoare).

Ele s-ar citi cam aşa:

Citeşte în continuare

Istoria asta şi repetitivitatea ei mă scârbesc.

În urmă cu două săptămâni, o profesoară pe care am lăudat-o şi faţă de activitatea căreia am manifestat entuziasm pe aici, se întoarce în preajma băncii mele şi mă atinge cu poşeta. Reacţia:

“Ce faci, îmi umbli în geantă? (de parcă dacă aş fi făcut-o aş fi fost suficient de dobitoc încât să recunosc)

Nu doamnă, mi-aţi atins umărul la întoarcere.

Sigur măi? (de parcă dacă aş fi făcut-o de faţă cu 100 persoane era nevoie de confirmare din partea mea)

Sigur.

Păi… bine… că ştiam că eşti băiat cuminte. (am uitat să menţionez, mă cunoaşte de vreo 25 de ani)

Se contrazice cu cineva pe teme fotbalistice (în care are 3 teze) şi apare afirmaţia că în cei 8-10-12 ani de când predă n-a mai văzut asemenea răutate ca la noi. (Adevărul e că generaţia asta Cernobîl/McDonald’s este temerară la multe capitole în ceea ce priveşte contactul cu învăţământul.)

Săptămâna trecută grupa mea (cât de valid o fi pronumele ăsta rămâne de văzut) a terminat seminarul cu profesoara în cauză ceva mai devreme, cu anunţul că e posibil să nu stăm la cursul ce urma până la capăt. Imediat un grup din respectivii colegi intervin cu ideea încercării de a discuta cu profesorul cu care aveam programat seminar după cursul în cauză să vină mai devreme, scopul final fiind “să scăpăm” mai devreme. În acest moment m-am extras din colectiv fără a-mi prezenta vreo părere sau vreun interes în petiţia în cauză. Telefonul se dă, acordul are loc. La curs suntem anunţaţi că se va menţine programul complet. Grupul respectiv în tentativa de a evita cauzarea de neplăceri profesorului anunţat încearcă totuşi să convingă profesoara să permită grupei să plece mai devreme să urmăm socotelile “de acasă”. Ei bine, profesoara ne-a spus “ca-n piaţă” că asta nu e posibil, simţindu-se ofensată că am fi anunţat pe cineva că nu îsi face orele, (ea care a ţinut ora şi în prima săptămână). Altercaţia se escaladează, fiind centrată în colegul meu (da dom’le suntem doar doi băieţi activi pe acolo în grupă) şi persoanele din jurul său. Apare ameninţarea unei lucrări (eveniment ce la începutul cursurilor se anunţa ca inexistent), eu dau vina pe arbitraj, ea pare să fi înţeles mesajul, dar face ceva genial şi aruncă cu numele respecitivului coleg pe motivarea anunţului. Nu-i nimic, încă un eveniment de rahat, de la un cadru didactic care, la fel ca mulţi alţii, strică farmecul jocului prin faulturi.

Astăzi profesoara care a ţinut ora şi în prima săptămână a semestrului, nu s-a prezentat la seminar… bucurie… La curs se aruncă numele colegului, dar ecoul absenţei lui n-a răspuns. Soluţia? Se dă vina pe mine, că deh… eu reprezint grupa. Încerc să aflu care sunt motivele acuzaţiilor şi mă trezesc cu ocazia de a mă bucura de răspunderea asociată evenimentelor de săptămâna trecută. Explic poziţia mea faţă de ele şi menţionez că nu sunt toată grupa, cu atât mai puţin la situaţia pentru care sunt acuzat, dar nu sunt auzit, mai mult grupa mea mă îndeamnă să tac, la fel cum s-a mai întâmplat semestrul trecut la o altă decizie greşită a unei profesoare cu privire la mine de pe urma căreia “au avut de suferit toţi”. Mimica îmi trădează uimirea şi scârba faţă de evenimentele în curs şi sunt invitat afară. Încercând să aibă ultimul cuvânt repetă acuzaţiile inutile şi mă acuză de lipsă de bun simţ. În momentul respectiv mi-a sărit capsa şi am întrebat cam cât de mult bun simţ e în a acuza pe cineva pe nedrept. Orice alte tentative de discuţie sunt respinse şi sunt invitat permanent să nu particip la seminarul în cauză.

Îmi iau bocceluţa şi mă aşez undeva la un etaj inferior citind ceva pasaje dintr-un manual. Câteva minute mai târziu este evacuat un alt student pe motivul că a zâmbit suspect la ea.

Îmi văd de treburi, revin la seminarul ce urma să mă bucur de un atac: tu nu faci parte din grupă? Când e de bine  (cum a fost la abuzul de semestrul trecut când am fost evacuat eu aiurea… şi nimeni n-a spus nimic) sunt cu ei, iar când e de rău nu. Că acum profesoara se răzbună pe ei, din pricina mea. Pardon! Se răzbună (arma ştiţi voi cui) pe noi.

Noi care nu ştiu ce grupă suntem.

Mai contează că undeva pe parcurs am primit veşti bune? Contează… împărtăşirea lor nu.