Ce va fi cel mai greu pentru această situaţie va fi să fac un top, aşa că n-am să-l fac. Am să încerc pe cât posibil să scriu despre ei nu în ordinea în care îi voi ţine minte, nu în ordinea în care îi voi respecta ci într-o ordine realizată pe anumite considerente pe care le voi ţine pentru mine. O mică menţiune, înainte de a începe povestioara asta, pentru mine n-au avut niciodată relevanţă numărul de prescurtări dinaintea numelui. O altă menţiune ar fi că o parte dintre cei pe care-i voi lista aici s-au aflat la cursul festiv, acolo unde am luat cuvântul şi am avut câte ceva de zis însă aici voi veni cu completări.

Trebuie să vă avertizez, acest articol este IMENS aşa că rezervaţi-vă un moment în care aveţi un răgaz sau o cafea la îndemână să îl parcurgeţi cât de cât.

Cum trebuie început de undeva, voi începe de undeva de unde nu e mult de spus, doamna Udrescu Doina, profesoara din anul I la materia intitulată “Dreptul Afacerilor”. Cu dumneaei trebuie să recunosc că nu prea m-am văzut la curs. Sau la seminar. Dar puţinele ocazii la care am fost m-au făcut s-o reţin ca un suflet călduros, primitor la cursul introductiv şi ca cineva care ia foc atunci când noi îi dezvăluiam nepăsarea pentru ce avea de zis. Ăsta e un lucru bun, înseamnă că îi pasă, asta pentru mine depăşea importanţa unor uşoare ticuri verbale care ne dădeau amuzament în anumite momente.

Mai departe, voi vorbi despre doamna Puşcaşu Violeta, în primul an de facultate ea a fost cea care a predat Geografia Economică. Practic, materia asta era Geografia care o ştim cu toţii numai că munţi, hidrografie şi alte aspecte ale teritoriului unei ţări erau mai importante pentru un potenţial de a scoate bani din ei decât de a studia originea pietrelor sau fenomenelor care le-au format. Genială materia. Cursu’ a fost probabil cel la care am ajuns cel mai rar în anul I dar nu e din cauza materiei sau a predării. Ce se întâmplă, era dimineaţa, lunea. Variantele mele erau următoarele: mă trezesc, mă duc la curs sau mai dorm jumătate de oră şi mă uit la ultimul episod din Top Gear în timp ce-mi iau micul dejun.

Rămânând la anul I trebuie să vă spun că în ciuda faptului că absolvisem înainte un liceu cu profil economic, de o singură materie eram sigur pe mine indiferent de situaţie. Limba engleză. Aici m-am aflat de partea opusă a unei catedre unde se afla doamna Maftei Carmen. Deşi tânără mi-a lăsat impresia unei gândiri îmbătrânite înainte de timp. A fi la ora de engleza era un soi de prezenţă la ore cu profesori de care-şi aminteşte mama de prin şcoală. Nu m-am înţeles cu ea. M-a mâncat şi pe mine prin părţile mai moi dar nu pot spune c-avea stofa aia de-i trebuie unui om să fie un profesor măreţ.

Dacă tot am adus vorba de stofa aia trebuie să vă povestesc de un uşor paradox, o doamnă, pe numele său Man Otilia, care are stofa asta, care o văd ca având spirit antreprenorial, care se menţine la un nivel ridicat de actualitate şi cu care, în mod ciudat, n-am făcut decât cursuri a căror “cotă” n-avea strălucirea (academică) unor materii la care mi-a fost profesoară de seminar. O fi fost din cauză că nu eram tocmai profilul ei primar… oricum ar fi, e pe lista de favoriţi, doar nu am prezentat-o la cursul festiv degeaba ca fiind mătuşa noastră, întotdeauna ne-a răsfăţat într-un fel sau altul… totodată, din ce ştiu, e singura dintre ai noştri profesori de facultate care are cont pe twitter şi pe softpedia. Cum ar zice un veritabil fan al internetului “epic win”. Fiind clasată foarte sus în topul meu al profesorilor am să caut să mai scurtez laudele că deja articolul ăsta a ajuns să fie imens.

Domnul Chirilă Mihai, unii încă prind un fior când aud numele ăsta, aşa eram majoritatea la primele întruniri. Pe parcursul a doi ani am făcut trei materii sub îndrumarea sa: Microeconomie, Macroeconomie, Economia Turismului. După mine este unul din cei mai controversaţi proversori pe care i-am cunoscut. În ciuda acestei situaţii, în ciuda faptului că în primul an din două examene ale sale, două restanţe mi-au ieşit… trebuie să recunosc că am învăţat multe de la el. Ce am învăţat eu de la el nu se regăseşte în cursuri sau notiţe în schimb. Cine n-a prins aceste mesaje sau cine n-a avut ocazia îl va reţine ca pe un moş antipatic însă nu e toată povestea acolo. Nu e nimeni perfect la urma urmei şi mult prea puţini sunt aproape de aşa ceva. Trebuie spuse două lucruri importante în ce-l priveşte pe cel afecţios numit “Mihăiţă” într-un grup restrâns de colegi. Primul ar fi că a fost un factor decisiv în soarta creării profilului nostru, iar al doilea că nimeni nu-l va uita… din varii motive.

Doamna Vârlan Gabriela ne-a predat Elemente de informatică aplicată în economie… bine, partea cu “în economie” e cam de dragul reclamei, da’ n-are importanţă. N-am înţeles niciodată de ce era nevoie ca un economist să ştie detaliat hardware şi să facă transformări în codul binar. Oricum le ştiam, care nu le ştiau au avut ceva probleme, dar ca profesoară mi-a plăcut pentru că în ciuda vârstei destul de înaintate ţinea pasul cu acest domeniu într-o revoluţie continuă şi a avut bunăvoinţa să recunoască faptul că nu ştie tot dar că e dispusă să se documenteze pe anumite teme de interes ale studenţilor.

Doamna Nechita Dana… Eheee, câte bătăi de cap i-am provocat în excursia de practică în care ne-a însoţit în anul II, câte am adăugat la listă în anul III pentru nişte blestemate de note şi câte altele au mai apărut pe parcurs. Cu toate astea încă ne zâmbeşte când ne întâlnim şi ne salutăm mai degrabă ca doi foşti colegi decât profesor/student. Mai e ceva, a avut o inovaţie foarte interesantă în ceea ce priveşte ultimul curs la care am predat şi dat note noi studenţii în timp ce dumneai şi-a asumat rolul nostru. Spun eu, legat de top şi pe lângă mine sunt sigur că mai sunt mulţi care-mi împărtăşesc opinia. O chestie memorabilă (poate sunt un pic ciudat) a fost prin primele conversaţii telefonice avute cu dumneaei, când a încheiat cu “Bine George, te-am pupat, pa” şi m-am blocat un pic.

Mişu Nicoleta. Doamna profesoară de Finanţele întreprinderii sau ceva de gen. A avut la noi o inspecţie la care s-a emoţionat mai rău ca noi la anumite examene. A fost bine cam tot ce e legat de curs, seminar şi examen. Toate astea sunt umbrite de o chestie … relativ importantă. Mi-a picat cu tronc rău de cum am văzut-o şi într-un amuzament, la banchetul de final i-am şi mărturisit asta. (Paragrafu’ ăsta l-am scris, l-am şters, l-am rescris… dar până la urmă am ajuns la concluzia că asta a fost situaţia şi trebuie spusă)

Domnul Georgescu Cristian a reprezentat pentru mine unul din misterele facultăţii. A predat colegilor “Baze de date” o materie cu o importanţă destul de mare prin domeniu, pe care o făcea să pară mult mai complicată decât e. Spun că a predat colegilor pentru că am fost de vreo două ori pe la cursul lui după care mi-am dat seama că dacă mai stau pe-acolo nu fac altceva decât să mă enervez şi eventual să ajung in belele. Ei bine, dacă e vorba de curs şi spun că l-a complicat de examen pot spune că l-a transformat într-o combinaţie între Cubul lui Rubik, un labirint şi examenul teoretic pentru obţinerea permisului – fiecare poate fi foarte simplu de rezolvat dar dacă ai fi nevoit să le faci pe toate simultan rezulatul n-ar fi aşa de vesel.

Oarecum legată de prezenţa domnului Georgescu în viaţa mea academică se află cunoaşterea doamnei Rizescu Geanina, profesoară tânără, capabilă, sincer un singur lucru am să-l reţin legat de ea. După ce am văzut-o de două ori prin catierul meu am întrebat-o la un moment dat dacă locuieşte acolo şi pentru prima oară am aflat ce înseamnă ca un profesor să se teamă de un elev. (Calm, n-are geamuri sparte nici la apartament nici la maşină).

Gheorghiu Gabriel, profesorul meu de sport din facultate. Mă rog, s-o fi chemat altfel materia în orar dar era un prilej să-mi mai fugăresc oasele. Pasionat de maşini, ceea ce in catalogul meu e un + mare şi gras. Orele de sport erau un fel de găseală în familie din două motive, era distractiv, şi nu venea mai nimeni la ele.

Doamna Neculiţă Mihaela, ne-am întâlnit la mai multe ocazii. Economie Europeană, Mediul de Afaceri European, Negociere Comercială, a fost de faţă la cursul festiv unde i-am spus că s-a prezentat întotdeauna în faţa noastră cu o figură de mamă. Asta spune destul de mult şi, ca o mamă, ne-a fost alături şi ne-a dat multe lecţii despre o parte nevăzută a vieţii economice. Mă rog, unii au reţinut şi partea din cursuri da asta contează mai puţin.

Rămânând pe un ton demn de emisiunile de pe la prânz de duminică trebuie să vă spun despre doamna Muntean Mihaela. Printre altele, e o cronică subiectivă dar cred că dacă eram nevoiţi să facem vreo acţiune caritabilă pentru ceva cauză onorabilă la care apărea ideea de a licita pentru o ieşire cu unul profesorii tăi, cam aici s-ar fi ajuns la cea mai mare sumă a serii. Acum că am lămurit partea asta, trebuie să vă spun că la primele ore au fost momente de… nelinişte printre ăştia de ne ziceam studenţi când zâmbetu’ dumneai dispărea din cadru. Eh, ca profesor bun, trebuie să-ţi marchezi cumva autoritatea nu? (Şi ca să vezi, tot eu am să răspund) Desigur, mai ales atunci când studenţii te plac atât de mult… Tot legat de doamna Muntean, la unul din seminare a apărut în mod suspect pe ecranul folosit pentru varii prezentări o inimioară desenată de mână. Total inexplicabil eveniment, sigur n-am avut nimic a face cu asta.

Doamna Manea Daniela, sincer să fiu, nu-mi aduc aminte multe despre ea. Asta e de bine în sensul că nu au fost mari conflicte şi de rău că nici mare lucru important n-a avut loc. Legat de una din materiile ei a fost însă unul din cele mai mari scandaluri din grupa noastră.

Gabriela Opaiţ, unul din numele mai putin sonore prin facultate datorită unei identificări mai uşoare după varii porecle mai mult sau mai puţin meritate. Odată depăşit acest aspect aflai că e una din cele mai distractive profesoare din facultate. Materia a fost nasoală rău, Bazele Statisticii, dar cumva a trecut bine şi frumos fără probleme. Mai puţin atunci când am fost dat afară de la oră pentru faptul că în lipsa unui anume coleg n-avea cu cine să se certe.

Anul următor, statistica nu ne-a dat pace şi s-a regrupat sub denumirea Statistica Afacerilor şi ni s-a prezentat prin domnul Ştefănescu Răzvan. Situaţia a fost total diferită, relativ previzibilă. O singură chestie a fost întotdeauna ciudată. La un moment dat s-a enervat, ceva nespecific, şi am fost primul găsit ca ţintă pentru ameninţări disciplinare. Nu ca nume, doar vizual, întâmplarea a fost să fiu primul pe care s-a concentrat când a spus că e posibil că anu’ trecut să fi trecut cam mulţi la materia lui şi că anul ăsta poate n-o să mai fie la fel. Problemă serioasă, singura chestie e că privirea şi înfăţişarea lui îmi aduceau aminte de un fost coleg de liceu care oricât s-ar fi enervat, nu făcea altceva decât să îmi provoace amuzament. Nu vă pot spune cât m-am abţinut să nu râd atunci…

Tot pe o notă a previzibilităţii dar uşor mai bine a fost la materia intitulată Monedă şi Credit, prezidată de doamna Dumitriu Ramona. Cursurile erau simpluţe, seminarele aveau o evaluare accesibilă dar uneori incomodată de anumite întrebări şi examenul a fost ok. Ce a fost de reţinut la această profesoară a fost reacţia la invitaţia la cursul festiv dar mai ales la banchetul organizat cu ocazia finalizării cursurilor prin această mirifică facultate. A fost clar un moment de bucurie, atât de mare încât a uitat momentan direcţia în care se ducea înainte s-o fi invitat.

Finanţe publice am învăţat de la doamna Susanu Monica, pe dumneai n-am reţinut-o decât pentru două chestii. Avea un fler imens la a dicta cu o viteză de vreo două ori mai mare decât cea la care puteam să scriu şi cândva a fost olimpică la limba română.

Tot finanţe, de fapt, Analiză economico-financiară am învăţat de la domnul Buhociu Florin. Ţinea cursul într-un mod destul de antipatic, şi lăsa o impresie de stricteţe nenecesară. La examen s-a schimbat situaţia.

Ambele seminare la finanţe le-am făcut cu domnul Antohi Valentin, singurul profesor care ne-a spus că suntem praf fără să ne simţim aşa. El ne-a zis că suntem de la istorie după notele prin lucrările lui dar măcar ştim economia într-o măsură mai mare decât ştiu unii de la inginerie matematica. Mare profesor, ocupa şi ceva funcţie pe undeva de nu se plângea de bani, da asta nu era totu’ dintr-un motiv sau altu’ plăcea dom’le la fete. Ghiciţi de ce? Unul din profesorii importanţi după mintea şi singurul de care mi-a părut rău că n-a putut fi cu noi la cursul festiv şi banchet, dar mă consolez cu gândul că faptul că pe datele respective era în China e un motiv destul de bun.

Administrarea întreprinderilor de comerţ, turism şi servicii e genul de titlu de materie ce se face cu cineva din conducerea facultăţii. În cazul de faţă, doamna Şarpe Daniela. Cum să spun eu treaba asta Îmi aduc aminte mai multe lucruri legate de cum e ca persoană din administraţie decât ca profesoară (s-ar părea că am fost cam chiulangiu) însă din ce-mi aduc aminte legat de nivelul ăsta treaba e bună. La puţinele ore la care am fost, chiar mi-a plăcut atmosfera.

Dacă tot am ajuns prin zona asta a lucrurilor care pică nasol celor ce studiază istoria… Matematici aplicate în economie s-a numit materia şi sincer puteau să-i zică “Coşmarul tau” sau orice alt nume complet nelegat de conţinutul cursului că oricum n-avea legătură cu economia neam. A fost cea mai nasoală experienţă din facultate şi nu ştiu dacă doar pe profesor, domnul Mirică Ion ar trebui să dau vina. Bine că s-a dus.

Pe acelaşi nivel are unei problematici trebuie să vorbesc neapărat de Management General, făcut sub îndrumarea doamnei Olaru Adriana. Nu-mi aduc aminte prenumele, nu-i nimic, oricum e suficient numele să sperii pe jumătate din cei ce vor citi acest articol. Ca idee a de ce se întâmplă asta să vă spun cum se manifesta un examen de-al ei în sesiunea de restanţe. Se dădea sala I30, o capacitate imensă,  se umplea, restanţierii stăteau în picioare în sală aşteptând ocazia să dea. Şi apoi mai stăteau şi pe micul hol de lângă sala. Şi apoi pe scări de la etajul doi până jos. Şi mai erau şi câţiva pe afară. Cred c-aţi prins ideea, numai termenul “legendară” i s-ar putea asocia.

De o situaţie diferită, dar nu cu mult, am avut parte la Bazele Contabilităţii şi la Contabilitate Financiară. Deşi la financiară a fost mai bine, trebuie să recunosc că certurile cu contabilitatea m-au urmărit din liceu până în anul III în ultima sesiune. Bazele contabilităţii a fost ultimul examen dat înainte de licenţă… Nu l-am dat însă cu profesoara de atunci, doamna Moisescu Florentina. La doamna Radu Riana situaţia a fost diferită, m-am împăcat mult mai uşor cu materia şi eventual cu examenul deşi nici aici n-a fost totul aurit. Probabil personalitatea complet diferită a fost cea de care m-am legat mai bine. Tot în grupa mare şi ferice a contabilităţii trebuie, dar trebuie menţionată persoana care ne-a ţinut seminarele doamna Balcu Florina. Stilul său de a preda ne cam înnebunea pe la ore, la fel şi stuaţia cu absenţele şi notarea dar până la urmă ne-am spus la revedere cu zâmbetul pe buze şi am învăţat ceva dansuri noi

Cred că ăsta a fost lucrul care mi-a afectat cel mai mult cariera academică.

Doamna Soare Ionica, cursul “Ecoturism şi turism rural”, unul din cursurile pe care le-am găsit cel mai puţin interesante din facultate, după unele voci datorită faptului că o parte din creşterea mea a avut loc la ţară şi pentru că am bunici p-acolo. Problema a fost că doamna Soare denotă foarte multă pasiune când vorbeşte despre materia asta încât mi-am zis că-i mai bine că n-am dat pe la curs să nu cumva să ajung să avem probleme. Încă nu sunt sigur dacă a fost o decizie prea deşteaptă.

Nistor Costel, cunoscut afecţios sub numele de Decanu’. Hmm, nu-mi imaginez de unde o fi venit porecla. Oricum, la trei materii ne-a ţinut cursul şi la mai niciuna n-am fost decât la seminar. După cum văd eu situaţia problema era că se apropia vertiginos de numărul maxim de acţiuni ce pot fi inteprinse simultan. Tot timpul părea să fie într-o fugă către undeva şi din motivul ăsta când ajungea în faţa noastră la cursuri prindea un moment de respiro, lucru care-l făcea să-şi coboare vocea pe un ton destul de obositor de urmărit. Chiar mi-ar fi plăcut să am ocazia să-l cunosc mai bine ca profesor pentru că îmi lasă a impresia a avea potenţial.

Susanu Irina, Marketing General, treaba-i ceas. Nu mi-a părut niciodată a fi născută pentru a preda, mai degrabă aş zice o doamnă cu un considerabil succes în domeniu după care a profitat de ocazia de a mai împărtăşi din cunoştiinţe şi ălora mai necopţi. Am prins-o de vreo două ori în offside în trafic, nu e tocmai o imagine bună dar poate am prins eu momentele greşite.

Managementul relaţiilor cu clienţii, domnul Căpăţână Alexandru, curs bine făcut, seminar ireproşabil, ce mai, treaba a fost bună, poate un pic cam clinic şi rece uneori, dar pe ansamblu mi-a lăsat impresia a fi un profesor “aşa cum trebuie”. Chiar şi-a găsit timp să-mi citească o scriere destul de voluminoasă şi sa-mi dea o părere deşi n-avea mare legătură cu cursul.

Încă un soi de management, de data asta cel al calităţii serviciilor, cel ţinut de doamna Totolici Sofia. Un curs relativ greoi, un seminar cu emoţii şi un examen imprevizibil. Să rezum activitatea şi situaţia ar trebui să spun de modă veche dar în ciuda vârstei doamnei Totolici n-aş vrea să las impresia de decrepitudine pentru că nu e deloc cazul.

Primul în topul preferinţelor mele va fi însă domnul Stanciu Silvius, cu care am făcut două materii ambele privind Mărfurile şi Siguranţa consumatorului. Între noi fie vorba, materia nu era aşa de captivantă. Asta în principal deoarece o parte o ştiam deja de prin liceu şi altă parte nu mă interesa neam. De bine de rău am ajuns s-o învăţ şi mai important decât atât sunt sigur că nu sunt singurul. Ce mi-a plăcut a fost faptul că ştia să implice studenţii în curs şi să-i ţină atraşi acolo, fie cu o glumă, fie cu o mică informaţie ciudată, fie cu o atenţionare… erai acolo şi nu doar psihic. Examenul era iarăşi prilej important, stăteai neliniştit destul de mult până îţi făceai curajul să intri şi, în mod ciudat, acolo mai învăţai ceva. Ăsta da profesor. Şi a mai fost o chestie importantă, s-a prezentat la banchetul de capăt de drum şi împreună cu doamna Muntean mi-au prezentat o situaţie de genu’ “plecăm în vreo două ore să nu incomodăm tineretu” şi au rămas până dădea soarele să răsară. Era vorba de nişte ore de făcut prin altă localitate în dimineaţa următoare.

Ganduri

Prima chestiune e legată de facultate.

Întârzieri, stângăcii şi alte chestii minore atât din partea profesorilor şi administraţiei cât şi a studenţilor. Din fericire s-au rezolvat problemele legate de termene limită şi de punctualitate fără victime aşa că plecăm cu un zâmbet plăcut. Apropo de plecat cu un zâmbet plăcut, de treaba asta s-au legat două evenimente. Primul a fost cursul festiv iar al doilea a fost banchetul. Ambele au ieşit foarte bine, profesorii au fost foarte impresionaţi de ele şi îmi asum un mic drept de umflat în pene pentru organizarea celui de-al doilea. Toate bune şi frumoase, dar mai sunt pe ici colo şi câteva pete. Pentru început vreau să clarific că sunt dispus să ascult critici şi să fac ce pot să mă îmbunătăţesc însă doar în limitele bunului simţ.

Să te afli la un banchet unde lumea se simte foarte bine, toţi au un zâmbet pe faţă iar invitaţii speciali (a se citi profesorii) se simt de parcă banchetul este al lor şi nu al învăţăceilor lor şi tu să tragi de-o parte pe organizator şi să spui că e nasol şi că se putea mult mai bine şi mult mai ieftin după ce săptămâni la rând ai spus nu la absolut orice dar fără vreo formă de implicare este un gest de tot rahatul.

Tort Banchet

Nu spun asta că mi s-a reproşat mie ceva, spun asta că nu văd acest reproş decât din două puncte de vedere, primul ar fi că eşti genul de persoană la care se referă melodia asta iar al doilea ar fi că duci o lipsă totală de activităţi pe care biserica le-ar condamna.

O altă chestiune destul de deranjantă ar fi materialele primite ulterior de la cursul festiv, au fost dezamăgitoare dar în lipsă de altceva vor fi suficiente. Totuşi ideea ca firmă organizatoare specializată în astfel de evenimente să livrezi o înregistrare pe care nu se aude mai nimic din ce se spune la prezidiu dar aplauzele se aud la un volum de-ţi mută sticla prin casă e complet trist.

A doua chestiune e legată de Iaşi.

Am trecut pe aici de destule ori şi venind dintr-un oraş care e cotat destul de departe în spatele său am senzaţia că retrogradez. N-am să neg că aici există mai multă istorie, mai multe modalităti de divertisment şi poate mai multă cultură însă nu îmi place oraşul.

Motivele principale ar fi următoale:

Iaşiul nu are infrastructură rutieră, în schimb are câteva drumuri moştenite de prin vremea lui Ştefan cel Mare peste care este ocazional pe ici pe colo trântit ceva asfalt.

Iaşiul nu are transport în comun, există nişte maşini etichetate a fi publice ce circulă pe rute regulate însă imensa majoritate a acestor maşini şi autobuze par a-şi fi făcut ITP-ul undeva prin Iran sau India.

În acest oraş marea majoritate a străzilor sunt brăzdate de semne de Oprirea interzisă însoţite de semnul şi mai drag prin care eşti avertizat că se ridică maşini. Cu toate astea, lumea parchează pe sub aceste semne fără nici o jenă. De ce? Păi e simplu, că tre să te duci în pula mea la 2 kilometri de destinaţie pentru a putea să parchezi. Ce naiba frate, nu zic să ai parcare la “botu’ calului” da nici în halu’ ăsta nu se poate. Ca bonus, acolo unde prin minune sunt câteva locuri de parcare este inevitabil să nu găseşti cam 10-15% care parcă trântesc maşina undeva aleatoriu şi ocupă 20-25% din spaţiile disponibile.

Iasi de la volan

Dacă tot sunt la capitolul trafic şi transport în comun vreau să vă zic un lucru foarte interesant, pe aici nu am întâlnit nici un şofer până acum. Am întâlnit în schimb foarte, foarte mulţi posesori de permis auto. Ziceţi voi ce vreţi, da mă strădui cu greu să găsesc un oraş mai antipatic din punctu’ ăsta de vedere. Sunt aproape dispus să zic că Brăilenii şi Vrâncenii sunt maeştri pe lângă minunile găsite aici.

Sunt incorect, mă iau doar de chestii care privesc şoferii şi oraşul nu se limitează la asta. Aşa e, să mai vedem şi alte chestiuni, se închide in weekend un bulevard (nu ştiu numele şi nici nu-mi pasă de el) unde chipurile te poţi plimba în linişte. Zilele trecute era pe o băncuţă o mamaie care avea vreo durere sau probleme de sănătate pe la mansardă. Nu făcea nimic rău, stătea pe bancă şi vorbea cam singură. Nu-i problemă, imediat au venit javrele (a se citi Poliţia Comunitară) s-o invite frumos să plece (a se citi “tai-o acasă bre”, “mişcă mai repede”). Ce frumos şi liniştit mă simt acum, mă pot bucura pe deplin de cei cinci zece ţigănuşi cerşetori.

Alt eveniment notabil, dacă ţineţi minte că am câştigat prin Revvnation un GPS MIO S505 cu care m-am tot plimbat în primele luni ca să-l testez pe cât posibil. Inevitabil, mi-e cam ruşine să-l las în Dacie că aia se deschide dacă sufli mai tare spre încuietori aşa că l-am cărat cu mine oriunde. Când am ajuns în Carrefour în Iaşi mă duc cu cutia la sigilat la nenea în pungă şi mi se refuză. De ce? Păi trebuie să-i prezint factura. WTF nene, te-ai dilit? După ceva lămuriri s-a sigilat punga fără probleme. Ca să vezi minune.

Ar mai fi de zis da lungesc aiurea problema. De la toamnă am să mă mut în acest oraş minunat şi sper să mă împac cu el cumva.

A treia chestiune priveşte munca mea.

Astăzi, ieri de fapt, mai bine zis 30 Iunie 2010 a fost ultima zi la fostul meu angajator. N-are rost să intru în detalii, cine trebuie ştie oricum cam ce şi unde era, cine nu se va mulţumi prin a şti că era într-un domeniu drag mie şi că-mi consuma o bună parte din talentul scriitoricesc şi din cheful de a butona în interiorul wordpress-ului. Asta e parţial cauza pentru care sunt dator.

Sofatul

Oricum ar fi, nu m-am lăsat de prost, după ce scap de licenţă am să pun toată pasiunea mea pentru acel domeniu drag mie într-un proiect online pe care îl voi dezvolta sub tutelajul lui Bogdan Epureanu. Nu vreau să vând secretele dar îmi place să cred că acolo unde pun eu suflet iese nene ceva foarte bine.

A patra chestiune e legată de economie.

În ultimele zile m-am întristat uşor dar sigur aproape zilnic văzând la ce se ajunge cu acest domeniu în a noastră ţărişoară. Ce mi se pare cu adevărat special legat de vremurile recente spre deosebire alte vremuri grele prin care a trecut România e că românii se cred mai deştepţi ca niciodată deşi sunt incredibil de ignoranţi şi refuză să creadă că situaţia nu mai e aşa simplă ca acum 20 ani.

Oameni buni, nu se mai face o revoluţie, ce pana mea instaurezi? Crezi că o lovitură de stat ar aduce pe cineva la putere care să te ducă în 5 ani din sapă de lemn în Mercedes? Vise nene. Din fericire, românii încă au un mare mare atu. Mai pot face haz de necaz. Acolo e salvarea neuronilor noştri. Mi-ar plăcea să vin să promovez ideea mea de salvare economică, modelul ideal, dar sunt prea extremist pentru gusturile unora şi n-am chef de polemici.

A cincea chestiune e legată de ce ziceam nu de mult, de iPhone 4.

Eu sunt în continuare fascinat de el, sper ca într-o zi să mi-l iau însă pentru că Apple şi cu România nu se împacă aşa genial greu mai ajunge pe aici. Băieţii de la Orange Shop mi-au zis clar şi simplu, până nu-l are în vitrină vorbim să nu dormim. Şi azi a venit vestea, Altex au adus în ţară iPhone 4, doar că anunţul e cu o steluţă şi cu scris mititel.

La ce mă refer mai exact? Păi să vă explic cât de scurt posibil, în State, iPhone 4, codat AT&T, varianta de 32 Gb este 300 dolari. Varianta fără abonamente şi prostii, este 700 dolari pentru acelaşi dispozitiv. Ghiciţi cât e la Altex preţul pentru jucăria asta?

Apple

Considerăm că v-am dat timp să gândiţi şi vă zic eu, e un pic peste 10.000 lei. Din ăia noi, deci e un pic peste 100 milioane lei d-ăia vechi. Nu vreau să fiu nesimţit dar voi înjura încă o dată în acest articol, mânca-mi-aţi curu’ Altex, sper să nu vă cumpere nimeni, băi da nimeni la preţul ăsta. Nu mă luaţi cu vrăjeală d-aia cu strugurii sunt acri, e nesimţire totală să ceri preţ de 4 ori mai mare pe un produs pe care oricum îl iei la un discount generos. Ca idee a de ce sunt ofticat luaţi în calcul varianta asta, decât să te duci să-l iei de la Altex, poţi să-ţi petreci un weekend decent în Londra (unde e 600 lire sau aproximativ 3.200 lei) şi să-ţi-l iei de acolo.

Poate când îl vor avea Orange la oferta, va ajunge la un preţ mai uman, până atunci Altex sucks ass.

A şasea chestiune e o antipatie pe care o am faţă de atitudinea românească.

Nu ştiu dacă a fost vreodată un nivel ridicat al calităţii sale, probabil prin anii 60 era ceva, ceva că mai aud de prin bătrâni câte o vorbă dar acum nu poate fi spus că e sub orice critică. E la un nivel atât de scăzut că până şi criticii n-o mai consideră sursă de inspiraţie.

Romania

Avem presă, radio, televiziune dar nu vând altceva decât gunoi. Ce e mai trist e că sponsorii încurajează astfel de lucruri că banii tot curg. Nu vreau cenzură, vreau ca cineva de sus de-acolo să zică, omule, nu am să pun la televizor o aberaţie totală ca asta pentru că ştiu că sunt câţiva oameni reduşi care vor sta să se uite.

Avem potenţial. NU! Teritoriul românesc are potenţial, climatul din România are potenţial, mai toate posesiile ţării aici de faţă au potenţial. Noi nu avem. Dacă aveam eram departe.

A şaptea chestiune despre care vreau să scriu se leagă de mâţa care a adormit sub braţul meu şi care acum e pe alt tărâm.

Are mâine examen, apoi mergem la ea acasă. Cu greu şi după multe amânări a tras de lume şi a ieşit un grătar foarte fain ce sărbătoreşte ziua ei la 5 zile întârziere. Apoi a făcut bagaje, apoi a învăţat, după a făcut mâncare şi iar a mai învăţat. În urmă tuturor ăstora deşi e sigur foarte obosită că ziua a fost agitată încă de dimineaţă nu vroia să adoarmă până nu citea articolul în cauză. Şi cu greu s-a lăsat înduplecată să se pună pe visat fără să-i spun despre ce e.

Trebuie să înveţe să aibă răbdare, o enervez uneori, alteori îmi promite că nu mai vorbeşte cu mine dar până la urmă ştie că o iubesc şi-mi mustăceşte înapoi un zâmbet. Cu ăla parcă îmi descarc sinapsele de stresurile cauzate de primele şase puncte ale acestui articol şi simt că pot dormi liniştit sau că-mi pot vedea de ce am de făcut fără să mă consum în lupte quijotiene.

Ar fi multe de zis, da sincer mi-e lene şi voi lista doar ce e important.

Am baut o bere (două, poate trei-patru) liniştit.

Au fost mai mulţi colegi şi gagii/gagicile decât mă aşteptam.

Au fost cel puţin 30 minute în care fiecare de acolo s-a simţit bine (excepţie o persoană care nu s-a simţit bine din motive fiziologice probabil).

A băut putzi da nu a luat microfonu’ la scandal cum mă aşteptam.

O seară “caraoche” poate fi distractivă indiferent de calitatea vocală a persoanelor care decid să interpreteze ce oferă DJ-ul.

Am avut chef de-un dans, două (iar paranteză…). Ştiu că nu-s talentat la asta dar plăcerea vine şi de la nepricepuţi şi a fost ok, n-a murit nimeni de râs pe lângă mine.

Am cântat (să nu uit să beau câţiva litri de apă şi să mănânc ceva să am voce şi mâine).

Am ajuns acasă cu ajutorul unui prieten care se aproprie de finalul zilelor sale (ca taximetrist) cu care am avut o discuţie plăcută.

Acum stau şi vorbesc pe messenger în loc să dorm ca oamenii, deci încă am un “Buzz” favorabil de pe urma experienţei.

Şcoala generală vine pe două etape:

1-4 Fie urăşti din tot sufletul faptul că nu te mai joci la fel de mult şi că acum eşti nevoit să scrii într-una blestematul de S, fie eşti într-un concurs constant cu ai tăi colegi, lucru care e foarte interesant. Acum fugi şi acum te întorci să pui piedică altuia…

5-8 O parte nu se schimbă, rămâne în continuare ceva acolo, acum însă… apar chestii cam de neînţeles, să fii la modă, să fii popular, să fii CEL MAI BUN, să fii sărutat…

Apoi vine liceul, perioadă recunoscută de mulţi (printre care recunosc, mă număr) ca fiind climaxul vieţii sociale, cu ceva carte pe la mijloc (la urma urmei vine acuş facultatea), locul unde apar cele mai multe amintiri plăcute, locul unde totul este posibil, unde crezi că ştii totul şi unde îţi arunci visul spre câţiva prieteni, câţiva cu care speri să-l realizezi.

Şi vine şi facultatea, locul unde devii serios, unde te pui pe treabă, unde înţelegi că viitorul tău e la mijloc şi nu laşi pe nimeni să stea în calea ta. Locul unde faci sacrificii reale… Locul unde înduri.

Desigur, psihologia asta e aşa un rahat, să vină cineva să-ţi spună cine eşti, de ce eşti şi cum să te schimbi.

[just the right amount of pause {©Top Gear}]

Ahahahahahahahahahahahahaha “This is such a crock of shit” (© Scent of a Woman)

Trezirea omuleţi, toată viaţa ai să înduri ceva, orice ar fi…

Asta e viaţa, nu ştiu de ce, dar n-o văd schimbându-se prea curând. Ştiu oameni realizaţi pe varii planuri în care ei mănâncă ceva cu drepturile de autor de mai sus, spunând că niciodată n-au înghiţit în sec, că niciodată n-au făcut compromis (chiar dacă ăsta de fapt ar fi o scuză să acoperi o pierdere).

Ştiţi câţi îmi citesc prostiile? Cam de 10 ori câţi comentează… surplusul ajunge aici din greşeală sau se opreşte la uşă că nu-i place vopseaua. Păcat, îmi place să cred că spun merită ceva atenţie, poate mă înşel, poate ar trebui să …. trăiesc.

Ciudat mod de a critica idioţenia de decizie luată pentru o întreagă facultate pe baza unei catedre, motivat de uitarea cuvântului promisiune şi de un episod din One Tree Hill. Super.

Sondaj

Adevăru’ e că azi m-am trezit cam bine dispus şi am organizat anumite chestiuni legate de facultate, mi-am aranjat garderoba (adică ambele perechi de pantaloni 3 sferturi şi cele 4-5 t ricouri) pentru căldurile astea. Am făcut ceva meditaţii cu un frate pentru care lenea nu e o scuză ci un mod de viaţă şi m-am dus la facultate cu un zâmbet pe faţă.

Chiar m-am dus pe jos, deci aveam chef de acţiune. Ei bine nu doar că n-a vrut să vină, ci s-a mai lăsat şi cu un “gest”. Nu-i nimic, s-au întâmplat deja multe şi au să se mai întâmple probabil şi mai multe.

Data viitoare vedem confruntarea şi scandalul. Asta îţi doresc eu ţie… dulce studenţie!

De unde până unde?

Păi astăzi, după ceva tergiversări am înţeles de ce majoritatea persoanelor au o antipatie preventivă în ce priveşte vânzătorii de produse financiare. După un curs de amorţeală am observat ce înseamnă să nu cunoşti reguli de bază ale bunelor maniere şi ce înseamnă să ai succes în acest domeniu. Să îţi omori tot timpul şi să-ţi vinzi practic timpul pentru bani. Nu e ceva pentru oricine şi sigur nu pentru mine pentru simplul fapt că astăzi mi s-a prezentat o situaţie clară: “Nu se pleacă de la încerc, ci de la fac”, de aici am tras concluzia că nu este decât pentru cei fie inconştienţi, fie orgolioşi (după cum chiar s-a prezentat unul din angajatori). Cum nu consider că mă încadrez în una din aceste categorii nu avea rost să mai încurc lumea.

S-a ajuns la punctul în care s-a spus: care crede că nu face mai departe aia… este liber să se ridice acum şi să plece. Rămânem prieteni şi alte alea. Pentru mine atât a fost nevoie. Nu caut un loc de muncă pentru care să mă consum, ci unul cu care să mă întreţin. Mai mult, dacă e part-time şi program flexibil nu ar trebui să existe “obligatoriu vii atunci”.

Nu mai vreau aşa ceva pentru că am avut un semestru în care am trăit pe deplin asta, fugă în toate direcţiile, un sentiment destul de plăcut în ce făceam şi ce obţineam şi cam atât.

În cazul în care mă răzgândesc s-ar găsi totuşi un loc de muncă acolo, dar cred că nu va fi cazul. Se pune simplu problema: Nu ai dorinţă, dacă ai avea, ţi-ai da seama cât de mult ai nevoie de bani şi tot aşa… în principal discuţia se învârtea în jurul banilor şi vânzărilor. Dorinţa mea poate nu se rezumă la bani, or fi ei o parte acolo dar nu centrul.

Un pic mai devreme mai auzisem una bună. Facultate de stat, la care pentru a termina cum trebuie ai nevoie de un curs particular care costă cam cât un an de facultate la finalul căruia examinarea poate fi particulară, poate fi de la facultate, nu se ştie încă. Egalitate la greu. Altă chestiune, la ce naiba aleg facultate de stat, specializare anume, ca ulterior să fiu nevoit să fac specializare la particular?

PĂI EU NU SPECIALIZARE FAC ÎN FACULTATEA ASTA ÎN DUREREA MEA? Sau şi aici, o să mergem pe premisa, facem de toate că nu strică şi în final nu ştii nimic?
Oare de ce mă întreb, ştiu răspunsul… clar de data asta.

Păi ce vă enervează dragii mei?

Că programul e anapoda?

Că profesorii (dar, să fim sinceri în special profesoarele) sunt nefe?

Că aveţi colegi care au vârsta voastră?

Că examenele la ştiinţe exacte se dau oral, dar de fapt eşti nevoit să scrii?

Că lumea nu mai merge in Copa ca anu trecut?

Că sunt persoane jenante care cer, printr-o formulare uşor coercitivă, respect?

Că unii sunt proşti?

Că alţii îi întrec?

Vă cred, şi în acelaşi timp mi se rupe (formulare inspirată dintr-un comentariu, în general nu-mi pasă de durerile idioate ale altora).

Vă cred că sunt proşti unii, dar să fim sinceri: Ce ne-am face fără aceşti alfa şi omega ai universului? Cum ne-am mai amuza şi noi?

Vă cred că alţii îi întrec, dar să fim sinceri: De unde am mai creea bancuri dacă n-ar exista persoane care să le trăiască?

Vă cred că lumea vrea respect dar nu ştie să răspundă la salut.

Vă cred că lumea nu mai merge în Copa da noi o să menţinem tradiţia vie.

Vă cred că examenele se dau oral dar e posibil să avantajeze pe câtiva oameni corecţi asta (în detrimentul multora de altă natură)

Vă mai cred că aveţi colegi care acu şi-au făcut recent majoratul, copiilor, dar dacă respectivii cred că pot absolvi cursurile nu văd cu ce v-ar deranja. Dacă nu pot absolvi, iar nu văd cu ce v-ar deranja.

Vă cred mai ales că profesorii (daaaaar mai ales profesoarele) sunt nefe dar trebuie să fim sinceri, în cele mai multe cazuri sunt genul de persoane pentru care ai nevoie de două pungi de pus pe cap. Una e pentru tine în caz că se sparge a ei.

Vă cred şi că programul e anapoda, doar se planifică cu o lună în avans şi tot există zeci de corecturi ulterioare, dar trebuie să recunoaşteţi că pe voi chiar nu vă deranjează atât de tare ca pe săracii, amărâtii, profesori, care abia-şi duc traiul în facultatea asta plină de studenţi proşti.

Ce credul sunt… totuşi vreau să văd cât de creduli sau ofticaţi sunt alţii?

Eu m-am împăcat cu ideea rapid. El nu.
Altcineva?

Ştiu că Ceferistu o coace, dar mai vreau păreri… de oriunde. Fie prin comentarii fie prin articole, ce naiba… mă ofer să vă public eu cuvintele furioase sau liniştite.

Ele s-ar citi cam aşa:

1. De mâine mă apuc de învăţat – Clar se aplică treabă cu lăsatu pe mâine, poimâine, răspoimâine, luna viitoare, semestru viitor.

2. Mâine îţi aduc cursul – Acelaşi principiu, diferenţa e că mie mi s-a întâmplat să primesc două zile mai târziu toată colecţia nu doar un curs.

3. Dezbracă-te că nu-ţi fac nimic – Asta sincer… este tipic masculină… nu ştiu ce legătură are cu studenţia, mă îndoiesc să fie vreo fată să spună asta. Domnişoară să fie… nu de închiriat.

4. Nu mă dezbrac că sunt virgină. – Asta e distractivă ca replică la a treia… şi bănui că e validă doar în contextul vârstei de facultate, dar nici aşa. Probabil invenţie macho similară cu cea cu bila de la ASE care n-a căzut nici când a ieşit prima absolventă virgină (anii ’80), nici când a fost admisă prima virgină (anii ’90) ci când s-a decis conducerea să mai recondiţioneze corpurile.

Dacă nu se dă nici o replică o să consider că băieţii sunt domnişoare şi fetele sunt macho…. :eek:

În urmă cu două săptămâni, o profesoară pe care am lăudat-o şi faţă de activitatea căreia am manifestat entuziasm pe aici, se întoarce în preajma băncii mele şi mă atinge cu poşeta. Reacţia:

“Ce faci, îmi umbli în geantă? (de parcă dacă aş fi făcut-o aş fi fost suficient de dobitoc încât să recunosc)

Nu doamnă, mi-aţi atins umărul la întoarcere.

Sigur măi? (de parcă dacă aş fi făcut-o de faţă cu 100 persoane era nevoie de confirmare din partea mea)

Sigur.

Păi… bine… că ştiam că eşti băiat cuminte. (am uitat să menţionez, mă cunoaşte de vreo 25 de ani)

Se contrazice cu cineva pe teme fotbalistice (în care are 3 teze) şi apare afirmaţia că în cei 8-10-12 ani de când predă n-a mai văzut asemenea răutate ca la noi. (Adevărul e că generaţia asta Cernobîl/McDonald’s este temerară la multe capitole în ceea ce priveşte contactul cu învăţământul.)

Săptămâna trecută grupa mea (cât de valid o fi pronumele ăsta rămâne de văzut) a terminat seminarul cu profesoara în cauză ceva mai devreme, cu anunţul că e posibil să nu stăm la cursul ce urma până la capăt. Imediat un grup din respectivii colegi intervin cu ideea încercării de a discuta cu profesorul cu care aveam programat seminar după cursul în cauză să vină mai devreme, scopul final fiind “să scăpăm” mai devreme. În acest moment m-am extras din colectiv fără a-mi prezenta vreo părere sau vreun interes în petiţia în cauză. Telefonul se dă, acordul are loc. La curs suntem anunţaţi că se va menţine programul complet. Grupul respectiv în tentativa de a evita cauzarea de neplăceri profesorului anunţat încearcă totuşi să convingă profesoara să permită grupei să plece mai devreme să urmăm socotelile “de acasă”. Ei bine, profesoara ne-a spus “ca-n piaţă” că asta nu e posibil, simţindu-se ofensată că am fi anunţat pe cineva că nu îsi face orele, (ea care a ţinut ora şi în prima săptămână). Altercaţia se escaladează, fiind centrată în colegul meu (da dom’le suntem doar doi băieţi activi pe acolo în grupă) şi persoanele din jurul său. Apare ameninţarea unei lucrări (eveniment ce la începutul cursurilor se anunţa ca inexistent), eu dau vina pe arbitraj, ea pare să fi înţeles mesajul, dar face ceva genial şi aruncă cu numele respecitivului coleg pe motivarea anunţului. Nu-i nimic, încă un eveniment de rahat, de la un cadru didactic care, la fel ca mulţi alţii, strică farmecul jocului prin faulturi.

Astăzi profesoara care a ţinut ora şi în prima săptămână a semestrului, nu s-a prezentat la seminar… bucurie… La curs se aruncă numele colegului, dar ecoul absenţei lui n-a răspuns. Soluţia? Se dă vina pe mine, că deh… eu reprezint grupa. Încerc să aflu care sunt motivele acuzaţiilor şi mă trezesc cu ocazia de a mă bucura de răspunderea asociată evenimentelor de săptămâna trecută. Explic poziţia mea faţă de ele şi menţionez că nu sunt toată grupa, cu atât mai puţin la situaţia pentru care sunt acuzat, dar nu sunt auzit, mai mult grupa mea mă îndeamnă să tac, la fel cum s-a mai întâmplat semestrul trecut la o altă decizie greşită a unei profesoare cu privire la mine de pe urma căreia “au avut de suferit toţi”. Mimica îmi trădează uimirea şi scârba faţă de evenimentele în curs şi sunt invitat afară. Încercând să aibă ultimul cuvânt repetă acuzaţiile inutile şi mă acuză de lipsă de bun simţ. În momentul respectiv mi-a sărit capsa şi am întrebat cam cât de mult bun simţ e în a acuza pe cineva pe nedrept. Orice alte tentative de discuţie sunt respinse şi sunt invitat permanent să nu particip la seminarul în cauză.

Îmi iau bocceluţa şi mă aşez undeva la un etaj inferior citind ceva pasaje dintr-un manual. Câteva minute mai târziu este evacuat un alt student pe motivul că a zâmbit suspect la ea.

Îmi văd de treburi, revin la seminarul ce urma să mă bucur de un atac: tu nu faci parte din grupă? Când e de bine  (cum a fost la abuzul de semestrul trecut când am fost evacuat eu aiurea… şi nimeni n-a spus nimic) sunt cu ei, iar când e de rău nu. Că acum profesoara se răzbună pe ei, din pricina mea. Pardon! Se răzbună (arma ştiţi voi cui) pe noi.

Noi care nu ştiu ce grupă suntem.

Mai contează că undeva pe parcurs am primit veşti bune? Contează… împărtăşirea lor nu.