Ignorând încărcătură emoţională de cuplu, sună naşpa că n-am prins o iarnă timpurie nici în decembrie d-acu. Chiar e nasol:

Evident, nu pot să fiu absolut sigur că totul este despre mine. Mereu. Aşa că am să vă spun ce vreau de la ceva persoane din viaţa mea:

Dacă tot s-a adus subiectul despre mine, n-ar fi rău să îi menţionez şi pe cei, din nefericire, mulţi din trafic”

Totuşi ţin la ţara mea. Deşi nu am avut drapelul la avatar, pe facebook sau pe oriunde altundeva, îmi place România. Cu atât mai mult mi-ar place dacă:

Eu, discret, tăcut, am totuşi o problemă de lămurit. Pentru cei care vor să-mi dea sfaturi (mai ales când nu le cer):

Poate nu în această casă, dar de multe ori vreau să mă întorc la cea specială. Cea pentru care acasă să nu fie un titlu pus “default”:

Şi ştiu că orice ar fi, asta îmi urez şi doresc mai departe:

Acum o lună, două, asta ar fi fost doar:

Ce mi se pare curios e că nu sunt dezamăgit că n-am maşină, n-am televizor de 505 inch, n-am Playstation 3 în 3way SLI şi alte minuni.

Din toate lucrurile pe care le-am ratat (să spune că au fost câteva, nu multe, dar destule) îmi pare rău de unul singur.

Nu am citit destul. Am acumulat informaţie din toate sursele mai moderne însă de stat efectiv cu cartea-n mână cred c-am mai puţin decât am petrecut citind ebook-uri şi uitându-mă la discovery.

Aş vrea să remediez asta, doar că recent am văzut cum încep o carte în două parţi, citesc prima parte relativ rapid şi apoi nu am tragere de inimă s-o iau şi pe a doua la rost. Aici e problema mea, când mă simt rău, simt că vreau mai multă tragere de inimă.

Ideea de bază e destul de simplă, în loc să mă complic cu mai multe bloguri cum vroiam iniţial am să fac tot ce pot să fiu cât mai bun la a avea grijă de ăsta.

Eu unu mi-am făcut primul blog pentru mine şi pe al doilea l-am făcut cu acelaşi motiv cu care mulţi îşi iau maşină, să atrag fete.

Primul meu blog a fost pe blogspot dar m-am lăsat de sportul ăsta pentru că urma să fiu cam incisiv în a-mi scrie cartea online. Nu sunt eu foarte sociabil ca persoană da parcă să n-ai chiar pe nimeni nu-mi surâdea.

Al doilea blog a fost pe wordpress, pe el m-am distrat destul de mult, toată treaba luând sfârşit atuci când mi-am zis că se poate mai bine.

Eu unu consider că wordpress e o platformă de blogging genială (şi nu sunt sigur) dar au stricat-o de tot în a o oferi gratuit.

Planul meu original includea o revenire pe-acolo dar m-am lecuit rapid. Nu ştiu sincer ce e în mintea lor, dar printre ideile de bază o să vrei o temă mai şmecheră pe care s-o poţi modifica prin CSS va trebui să dai 15$ pe an iar apoi îţi iei o temă premium cu alţi 40$.

Wordpress Logo

Pentru unii preţul ăsta nu e foarte piperat însă există ceva probleme, un host privat care include domeniu gratuit te costă 15$ dolari pe ani dacă nu mai puţin şi majoritatea temelor online costă vreo 30$.

Pe lângă faptul că de multe ori ieşi mai ieftin decât pe privat, tema aia de 30$ îţi va acorda libertate totală în alegere şi nu va fi una din 20-30 autorizate de ei.

Şi apoi vin restul beneficiilor wordpress-ului privat, lucruri ca plugin-uri la alegere, javascript şi aşa mai departe.

M-am enervat şi ulterior am şters acel blog. Enervarea mea a durat câteva zile şi măsura ar fi destul de radicală dar am considerat-o şi o consider justificată.

Acum rămân cu o simplă ambiţie de a mă apuca de blogging aici şi nu fi genul de om care pur şi simplu “are” blog.

Nu o dată, mi s-a spus că ar trebui să fac altfel, să fac mai bine, să fac profi. De fapt, de mai multe ori decât toate astea la un loc mi s-a dat sfatul de a renunţa la lupicageorge.eu cum îl ştiţi acum şi să-l transform în ceva nişat, profi si alte alea.

Ei bine, eu nu vreau să fac asta. Mi-am luat domeniul ăsta (şi inevitabil hostul) dintr-o ambiţie personală. Primul meu blog (cel hostat pe wordpress) tot dintr-o ambiţie l-am făcut şi mai orice scriu pe aici e făcut dintr-o ambiţie.

Ambiţia aia e să mă laud eu. E să mă simt eu bine că am ceva şi că fac ceva ce tu nu. Nu sufăr de blocaj, nu am lipsă de subiecte (la ce politici şi oameni sunt prin ţara asta ar fi imposibil) şi nici nu duc lipsă de chef.

Blocaj

Pur şi simplu consider că ce scriu eu e prea bun pentru a fi oferit la kilogram. Fiţos omu’ ăsta nu?

Cu toate astea, am decis (nu foarte recent, ce-i drept) ca într-o eventuală ambiţie să-mi fac un blog pe varianta profesională. Acolo unde nu o să-mi permit luxul de a fi în pierdere de bani (aşa cum e aici).

Teoretic, site-ul ăla e gata de lansare deja. Tot ce lipseste e decizia mea că sunt gata să ajung la nivelul în care mă laud cu propriile cunoştiinţe şi păreri cel puţin zilnic. Nici măcar cineva cu un ego atât de mare ca mine nu e pregătit pentru aşa pas încă.

Momentan nu mă deranjează atitudinea de a lua o pauză la un moment oportun. Asta nu face tocmai bine productivitatii. Dacă nu mă credeţi vedeţi poza de mai jos:

Delasare

Drept urmare am să mai pun o actualizare legată de ce fac atunci când nu am legătură cu Internetul.

1. Începând de azi, sunt la regim. Sunt conștient că sunt atâtea grătare și atâta bere care au nevoie de cimitirul de alimente care mi-e burta, dar trebuie dată jos.

2. De când mi s-a ars laptop-ul, sunt înapoi la desktop și asta e o durere imensă de cap. Pe lângă problemele de ergonomie față de laptop, bătrânul meu calculăreț are o mulțime de belele în el. Ca să fiu corect, trebuie să spun că suspectez anumite chestii enervante ce-mi face sunt legate fie de rețeaua electrică de prin Iași fie de cea de prin casă.

3. A veni de la Windows 7 înapoi la Windows XP e ca și cum ai retrograda de la o mașină la Dacie. Sunt multe chestii care îmi lipsesc de la 7 dar am să mă concentrez pe ce-mi place la XP și de care-mi era dor. Windows Media Player toolbar e primul lucru iar al doilea e faptul că am IPX/SPX. Toolbar-ul WMP e mai bun ca noua variantă implementată în 7 iar IPX/SPX e util doar dacă ești geek într-o anumită privință care interesează doar un tip anume de oameni care sunt fani Red Alert 2.

4. Mâine plecăm la Botoșani, stăm acolo o vreme dar la întoarcere ne vom întoarce fără câine. Ființa asta (căreia i-am dat numele) m-a disperat în ultimele zile mai mult ca de obicei și abia aștept să scap.

Eu consider că sunt un șofer bun și că asta e un lucru cu care mă pot mândri. Pe lengă asta, simplul fapt de a fi șofer e un lucru cu care consider că te poți mândri.

Din nefericire, pe șoselele României, la volan se află extraordinar de multe persoane care nu merită titlul ăsta. Genul ăsta de persoane le etichetez drept posesori de permis auto.

Și cu asta ajung la ideea principală a acestui articol. În urmă cu nu foarte mult timp m-am decis să devin blogger. Posesor de blog am fost până acum dar vreau să mă îmbunătățesc considerabil.

Pe lângă locurile mele de muncă ce sunt legate de treaba asta vreau să-mi aranjez imaginea personala în online pe viitor și chiar să-mi pornesc cel puțin un proiect important la care să fiu principalul responsabil.

Spun cel puțin pentru că am mai multe teme, idei, nișe și alte lucruri specifice în minte pe care aș putea să mă bazez. Pe lângă asta, n-am să scriu decât despre ceva ce pică pe lista mea de pasiuni.

Unul din aspectele importante ale acestei decizii se leagă de câteva schimbări pe aici.

În primul rând, pe blogul meu personal nu vreau sub nici o formă RSS. Uite așa că-s încăpățânat.

Apoi am să vreau o temă noua care să-mi ofere un aspect mai … eu.

După aia mai vedem.

Nu știu dacă fac ceva greșit.

Nu știu dacă o fac în mod repetat.

Nu știu dacă e vina mea.

Nu știu dacă e vina cuiva.

Dar se întâmplă, ajung acolo și mă văd cazând în gol… în mod repetat. Asta n-ar fi o problemă dacă aș dormi în timp ce văd asta. Și apoi n-ar fi o problemă dacă ar fi o finalitate legată de situația asta dar nu se întâmplă nimic altceva.

Și tot cad… pe traseu sunt acompaniat de muzică cel puțin bună, dacă nu mai mult.

Ce va fi cel mai greu pentru această situaţie va fi să fac un top, aşa că n-am să-l fac. Am să încerc pe cât posibil să scriu despre ei nu în ordinea în care îi voi ţine minte, nu în ordinea în care îi voi respecta ci într-o ordine realizată pe anumite considerente pe care le voi ţine pentru mine. O mică menţiune, înainte de a începe povestioara asta, pentru mine n-au avut niciodată relevanţă numărul de prescurtări dinaintea numelui. O altă menţiune ar fi că o parte dintre cei pe care-i voi lista aici s-au aflat la cursul festiv, acolo unde am luat cuvântul şi am avut câte ceva de zis însă aici voi veni cu completări.

Trebuie să vă avertizez, acest articol este IMENS aşa că rezervaţi-vă un moment în care aveţi un răgaz sau o cafea la îndemână să îl parcurgeţi cât de cât.

Cum trebuie început de undeva, voi începe de undeva de unde nu e mult de spus, doamna Udrescu Doina, profesoara din anul I la materia intitulată “Dreptul Afacerilor”. Cu dumneaei trebuie să recunosc că nu prea m-am văzut la curs. Sau la seminar. Dar puţinele ocazii la care am fost m-au făcut s-o reţin ca un suflet călduros, primitor la cursul introductiv şi ca cineva care ia foc atunci când noi îi dezvăluiam nepăsarea pentru ce avea de zis. Ăsta e un lucru bun, înseamnă că îi pasă, asta pentru mine depăşea importanţa unor uşoare ticuri verbale care ne dădeau amuzament în anumite momente.

Mai departe, voi vorbi despre doamna Puşcaşu Violeta, în primul an de facultate ea a fost cea care a predat Geografia Economică. Practic, materia asta era Geografia care o ştim cu toţii numai că munţi, hidrografie şi alte aspecte ale teritoriului unei ţări erau mai importante pentru un potenţial de a scoate bani din ei decât de a studia originea pietrelor sau fenomenelor care le-au format. Genială materia. Cursu’ a fost probabil cel la care am ajuns cel mai rar în anul I dar nu e din cauza materiei sau a predării. Ce se întâmplă, era dimineaţa, lunea. Variantele mele erau următoarele: mă trezesc, mă duc la curs sau mai dorm jumătate de oră şi mă uit la ultimul episod din Top Gear în timp ce-mi iau micul dejun.

Rămânând la anul I trebuie să vă spun că în ciuda faptului că absolvisem înainte un liceu cu profil economic, de o singură materie eram sigur pe mine indiferent de situaţie. Limba engleză. Aici m-am aflat de partea opusă a unei catedre unde se afla doamna Maftei Carmen. Deşi tânără mi-a lăsat impresia unei gândiri îmbătrânite înainte de timp. A fi la ora de engleza era un soi de prezenţă la ore cu profesori de care-şi aminteşte mama de prin şcoală. Nu m-am înţeles cu ea. M-a mâncat şi pe mine prin părţile mai moi dar nu pot spune c-avea stofa aia de-i trebuie unui om să fie un profesor măreţ.

Dacă tot am adus vorba de stofa aia trebuie să vă povestesc de un uşor paradox, o doamnă, pe numele său Man Otilia, care are stofa asta, care o văd ca având spirit antreprenorial, care se menţine la un nivel ridicat de actualitate şi cu care, în mod ciudat, n-am făcut decât cursuri a căror “cotă” n-avea strălucirea (academică) unor materii la care mi-a fost profesoară de seminar. O fi fost din cauză că nu eram tocmai profilul ei primar… oricum ar fi, e pe lista de favoriţi, doar nu am prezentat-o la cursul festiv degeaba ca fiind mătuşa noastră, întotdeauna ne-a răsfăţat într-un fel sau altul… totodată, din ce ştiu, e singura dintre ai noştri profesori de facultate care are cont pe twitter şi pe softpedia. Cum ar zice un veritabil fan al internetului “epic win”. Fiind clasată foarte sus în topul meu al profesorilor am să caut să mai scurtez laudele că deja articolul ăsta a ajuns să fie imens.

Domnul Chirilă Mihai, unii încă prind un fior când aud numele ăsta, aşa eram majoritatea la primele întruniri. Pe parcursul a doi ani am făcut trei materii sub îndrumarea sa: Microeconomie, Macroeconomie, Economia Turismului. După mine este unul din cei mai controversaţi proversori pe care i-am cunoscut. În ciuda acestei situaţii, în ciuda faptului că în primul an din două examene ale sale, două restanţe mi-au ieşit… trebuie să recunosc că am învăţat multe de la el. Ce am învăţat eu de la el nu se regăseşte în cursuri sau notiţe în schimb. Cine n-a prins aceste mesaje sau cine n-a avut ocazia îl va reţine ca pe un moş antipatic însă nu e toată povestea acolo. Nu e nimeni perfect la urma urmei şi mult prea puţini sunt aproape de aşa ceva. Trebuie spuse două lucruri importante în ce-l priveşte pe cel afecţios numit “Mihăiţă” într-un grup restrâns de colegi. Primul ar fi că a fost un factor decisiv în soarta creării profilului nostru, iar al doilea că nimeni nu-l va uita… din varii motive.

Doamna Vârlan Gabriela ne-a predat Elemente de informatică aplicată în economie… bine, partea cu “în economie” e cam de dragul reclamei, da’ n-are importanţă. N-am înţeles niciodată de ce era nevoie ca un economist să ştie detaliat hardware şi să facă transformări în codul binar. Oricum le ştiam, care nu le ştiau au avut ceva probleme, dar ca profesoară mi-a plăcut pentru că în ciuda vârstei destul de înaintate ţinea pasul cu acest domeniu într-o revoluţie continuă şi a avut bunăvoinţa să recunoască faptul că nu ştie tot dar că e dispusă să se documenteze pe anumite teme de interes ale studenţilor.

Doamna Nechita Dana… Eheee, câte bătăi de cap i-am provocat în excursia de practică în care ne-a însoţit în anul II, câte am adăugat la listă în anul III pentru nişte blestemate de note şi câte altele au mai apărut pe parcurs. Cu toate astea încă ne zâmbeşte când ne întâlnim şi ne salutăm mai degrabă ca doi foşti colegi decât profesor/student. Mai e ceva, a avut o inovaţie foarte interesantă în ceea ce priveşte ultimul curs la care am predat şi dat note noi studenţii în timp ce dumneai şi-a asumat rolul nostru. Spun eu, legat de top şi pe lângă mine sunt sigur că mai sunt mulţi care-mi împărtăşesc opinia. O chestie memorabilă (poate sunt un pic ciudat) a fost prin primele conversaţii telefonice avute cu dumneaei, când a încheiat cu “Bine George, te-am pupat, pa” şi m-am blocat un pic.

Mişu Nicoleta. Doamna profesoară de Finanţele întreprinderii sau ceva de gen. A avut la noi o inspecţie la care s-a emoţionat mai rău ca noi la anumite examene. A fost bine cam tot ce e legat de curs, seminar şi examen. Toate astea sunt umbrite de o chestie … relativ importantă. Mi-a picat cu tronc rău de cum am văzut-o şi într-un amuzament, la banchetul de final i-am şi mărturisit asta. (Paragrafu’ ăsta l-am scris, l-am şters, l-am rescris… dar până la urmă am ajuns la concluzia că asta a fost situaţia şi trebuie spusă)

Domnul Georgescu Cristian a reprezentat pentru mine unul din misterele facultăţii. A predat colegilor “Baze de date” o materie cu o importanţă destul de mare prin domeniu, pe care o făcea să pară mult mai complicată decât e. Spun că a predat colegilor pentru că am fost de vreo două ori pe la cursul lui după care mi-am dat seama că dacă mai stau pe-acolo nu fac altceva decât să mă enervez şi eventual să ajung in belele. Ei bine, dacă e vorba de curs şi spun că l-a complicat de examen pot spune că l-a transformat într-o combinaţie între Cubul lui Rubik, un labirint şi examenul teoretic pentru obţinerea permisului – fiecare poate fi foarte simplu de rezolvat dar dacă ai fi nevoit să le faci pe toate simultan rezulatul n-ar fi aşa de vesel.

Oarecum legată de prezenţa domnului Georgescu în viaţa mea academică se află cunoaşterea doamnei Rizescu Geanina, profesoară tânără, capabilă, sincer un singur lucru am să-l reţin legat de ea. După ce am văzut-o de două ori prin catierul meu am întrebat-o la un moment dat dacă locuieşte acolo şi pentru prima oară am aflat ce înseamnă ca un profesor să se teamă de un elev. (Calm, n-are geamuri sparte nici la apartament nici la maşină).

Gheorghiu Gabriel, profesorul meu de sport din facultate. Mă rog, s-o fi chemat altfel materia în orar dar era un prilej să-mi mai fugăresc oasele. Pasionat de maşini, ceea ce in catalogul meu e un + mare şi gras. Orele de sport erau un fel de găseală în familie din două motive, era distractiv, şi nu venea mai nimeni la ele.

Doamna Neculiţă Mihaela, ne-am întâlnit la mai multe ocazii. Economie Europeană, Mediul de Afaceri European, Negociere Comercială, a fost de faţă la cursul festiv unde i-am spus că s-a prezentat întotdeauna în faţa noastră cu o figură de mamă. Asta spune destul de mult şi, ca o mamă, ne-a fost alături şi ne-a dat multe lecţii despre o parte nevăzută a vieţii economice. Mă rog, unii au reţinut şi partea din cursuri da asta contează mai puţin.

Rămânând pe un ton demn de emisiunile de pe la prânz de duminică trebuie să vă spun despre doamna Muntean Mihaela. Printre altele, e o cronică subiectivă dar cred că dacă eram nevoiţi să facem vreo acţiune caritabilă pentru ceva cauză onorabilă la care apărea ideea de a licita pentru o ieşire cu unul profesorii tăi, cam aici s-ar fi ajuns la cea mai mare sumă a serii. Acum că am lămurit partea asta, trebuie să vă spun că la primele ore au fost momente de… nelinişte printre ăştia de ne ziceam studenţi când zâmbetu’ dumneai dispărea din cadru. Eh, ca profesor bun, trebuie să-ţi marchezi cumva autoritatea nu? (Şi ca să vezi, tot eu am să răspund) Desigur, mai ales atunci când studenţii te plac atât de mult… Tot legat de doamna Muntean, la unul din seminare a apărut în mod suspect pe ecranul folosit pentru varii prezentări o inimioară desenată de mână. Total inexplicabil eveniment, sigur n-am avut nimic a face cu asta.

Doamna Manea Daniela, sincer să fiu, nu-mi aduc aminte multe despre ea. Asta e de bine în sensul că nu au fost mari conflicte şi de rău că nici mare lucru important n-a avut loc. Legat de una din materiile ei a fost însă unul din cele mai mari scandaluri din grupa noastră.

Gabriela Opaiţ, unul din numele mai putin sonore prin facultate datorită unei identificări mai uşoare după varii porecle mai mult sau mai puţin meritate. Odată depăşit acest aspect aflai că e una din cele mai distractive profesoare din facultate. Materia a fost nasoală rău, Bazele Statisticii, dar cumva a trecut bine şi frumos fără probleme. Mai puţin atunci când am fost dat afară de la oră pentru faptul că în lipsa unui anume coleg n-avea cu cine să se certe.

Anul următor, statistica nu ne-a dat pace şi s-a regrupat sub denumirea Statistica Afacerilor şi ni s-a prezentat prin domnul Ştefănescu Răzvan. Situaţia a fost total diferită, relativ previzibilă. O singură chestie a fost întotdeauna ciudată. La un moment dat s-a enervat, ceva nespecific, şi am fost primul găsit ca ţintă pentru ameninţări disciplinare. Nu ca nume, doar vizual, întâmplarea a fost să fiu primul pe care s-a concentrat când a spus că e posibil că anu’ trecut să fi trecut cam mulţi la materia lui şi că anul ăsta poate n-o să mai fie la fel. Problemă serioasă, singura chestie e că privirea şi înfăţişarea lui îmi aduceau aminte de un fost coleg de liceu care oricât s-ar fi enervat, nu făcea altceva decât să îmi provoace amuzament. Nu vă pot spune cât m-am abţinut să nu râd atunci…

Tot pe o notă a previzibilităţii dar uşor mai bine a fost la materia intitulată Monedă şi Credit, prezidată de doamna Dumitriu Ramona. Cursurile erau simpluţe, seminarele aveau o evaluare accesibilă dar uneori incomodată de anumite întrebări şi examenul a fost ok. Ce a fost de reţinut la această profesoară a fost reacţia la invitaţia la cursul festiv dar mai ales la banchetul organizat cu ocazia finalizării cursurilor prin această mirifică facultate. A fost clar un moment de bucurie, atât de mare încât a uitat momentan direcţia în care se ducea înainte s-o fi invitat.

Finanţe publice am învăţat de la doamna Susanu Monica, pe dumneai n-am reţinut-o decât pentru două chestii. Avea un fler imens la a dicta cu o viteză de vreo două ori mai mare decât cea la care puteam să scriu şi cândva a fost olimpică la limba română.

Tot finanţe, de fapt, Analiză economico-financiară am învăţat de la domnul Buhociu Florin. Ţinea cursul într-un mod destul de antipatic, şi lăsa o impresie de stricteţe nenecesară. La examen s-a schimbat situaţia.

Ambele seminare la finanţe le-am făcut cu domnul Antohi Valentin, singurul profesor care ne-a spus că suntem praf fără să ne simţim aşa. El ne-a zis că suntem de la istorie după notele prin lucrările lui dar măcar ştim economia într-o măsură mai mare decât ştiu unii de la inginerie matematica. Mare profesor, ocupa şi ceva funcţie pe undeva de nu se plângea de bani, da asta nu era totu’ dintr-un motiv sau altu’ plăcea dom’le la fete. Ghiciţi de ce? Unul din profesorii importanţi după mintea şi singurul de care mi-a părut rău că n-a putut fi cu noi la cursul festiv şi banchet, dar mă consolez cu gândul că faptul că pe datele respective era în China e un motiv destul de bun.

Administrarea întreprinderilor de comerţ, turism şi servicii e genul de titlu de materie ce se face cu cineva din conducerea facultăţii. În cazul de faţă, doamna Şarpe Daniela. Cum să spun eu treaba asta Îmi aduc aminte mai multe lucruri legate de cum e ca persoană din administraţie decât ca profesoară (s-ar părea că am fost cam chiulangiu) însă din ce-mi aduc aminte legat de nivelul ăsta treaba e bună. La puţinele ore la care am fost, chiar mi-a plăcut atmosfera.

Dacă tot am ajuns prin zona asta a lucrurilor care pică nasol celor ce studiază istoria… Matematici aplicate în economie s-a numit materia şi sincer puteau să-i zică “Coşmarul tau” sau orice alt nume complet nelegat de conţinutul cursului că oricum n-avea legătură cu economia neam. A fost cea mai nasoală experienţă din facultate şi nu ştiu dacă doar pe profesor, domnul Mirică Ion ar trebui să dau vina. Bine că s-a dus.

Pe acelaşi nivel are unei problematici trebuie să vorbesc neapărat de Management General, făcut sub îndrumarea doamnei Olaru Adriana. Nu-mi aduc aminte prenumele, nu-i nimic, oricum e suficient numele să sperii pe jumătate din cei ce vor citi acest articol. Ca idee a de ce se întâmplă asta să vă spun cum se manifesta un examen de-al ei în sesiunea de restanţe. Se dădea sala I30, o capacitate imensă,  se umplea, restanţierii stăteau în picioare în sală aşteptând ocazia să dea. Şi apoi mai stăteau şi pe micul hol de lângă sala. Şi apoi pe scări de la etajul doi până jos. Şi mai erau şi câţiva pe afară. Cred c-aţi prins ideea, numai termenul “legendară” i s-ar putea asocia.

De o situaţie diferită, dar nu cu mult, am avut parte la Bazele Contabilităţii şi la Contabilitate Financiară. Deşi la financiară a fost mai bine, trebuie să recunosc că certurile cu contabilitatea m-au urmărit din liceu până în anul III în ultima sesiune. Bazele contabilităţii a fost ultimul examen dat înainte de licenţă… Nu l-am dat însă cu profesoara de atunci, doamna Moisescu Florentina. La doamna Radu Riana situaţia a fost diferită, m-am împăcat mult mai uşor cu materia şi eventual cu examenul deşi nici aici n-a fost totul aurit. Probabil personalitatea complet diferită a fost cea de care m-am legat mai bine. Tot în grupa mare şi ferice a contabilităţii trebuie, dar trebuie menţionată persoana care ne-a ţinut seminarele doamna Balcu Florina. Stilul său de a preda ne cam înnebunea pe la ore, la fel şi stuaţia cu absenţele şi notarea dar până la urmă ne-am spus la revedere cu zâmbetul pe buze şi am învăţat ceva dansuri noi

Cred că ăsta a fost lucrul care mi-a afectat cel mai mult cariera academică.

Doamna Soare Ionica, cursul “Ecoturism şi turism rural”, unul din cursurile pe care le-am găsit cel mai puţin interesante din facultate, după unele voci datorită faptului că o parte din creşterea mea a avut loc la ţară şi pentru că am bunici p-acolo. Problema a fost că doamna Soare denotă foarte multă pasiune când vorbeşte despre materia asta încât mi-am zis că-i mai bine că n-am dat pe la curs să nu cumva să ajung să avem probleme. Încă nu sunt sigur dacă a fost o decizie prea deşteaptă.

Nistor Costel, cunoscut afecţios sub numele de Decanu’. Hmm, nu-mi imaginez de unde o fi venit porecla. Oricum, la trei materii ne-a ţinut cursul şi la mai niciuna n-am fost decât la seminar. După cum văd eu situaţia problema era că se apropia vertiginos de numărul maxim de acţiuni ce pot fi inteprinse simultan. Tot timpul părea să fie într-o fugă către undeva şi din motivul ăsta când ajungea în faţa noastră la cursuri prindea un moment de respiro, lucru care-l făcea să-şi coboare vocea pe un ton destul de obositor de urmărit. Chiar mi-ar fi plăcut să am ocazia să-l cunosc mai bine ca profesor pentru că îmi lasă a impresia a avea potenţial.

Susanu Irina, Marketing General, treaba-i ceas. Nu mi-a părut niciodată a fi născută pentru a preda, mai degrabă aş zice o doamnă cu un considerabil succes în domeniu după care a profitat de ocazia de a mai împărtăşi din cunoştiinţe şi ălora mai necopţi. Am prins-o de vreo două ori în offside în trafic, nu e tocmai o imagine bună dar poate am prins eu momentele greşite.

Managementul relaţiilor cu clienţii, domnul Căpăţână Alexandru, curs bine făcut, seminar ireproşabil, ce mai, treaba a fost bună, poate un pic cam clinic şi rece uneori, dar pe ansamblu mi-a lăsat impresia a fi un profesor “aşa cum trebuie”. Chiar şi-a găsit timp să-mi citească o scriere destul de voluminoasă şi sa-mi dea o părere deşi n-avea mare legătură cu cursul.

Încă un soi de management, de data asta cel al calităţii serviciilor, cel ţinut de doamna Totolici Sofia. Un curs relativ greoi, un seminar cu emoţii şi un examen imprevizibil. Să rezum activitatea şi situaţia ar trebui să spun de modă veche dar în ciuda vârstei doamnei Totolici n-aş vrea să las impresia de decrepitudine pentru că nu e deloc cazul.

Primul în topul preferinţelor mele va fi însă domnul Stanciu Silvius, cu care am făcut două materii ambele privind Mărfurile şi Siguranţa consumatorului. Între noi fie vorba, materia nu era aşa de captivantă. Asta în principal deoarece o parte o ştiam deja de prin liceu şi altă parte nu mă interesa neam. De bine de rău am ajuns s-o învăţ şi mai important decât atât sunt sigur că nu sunt singurul. Ce mi-a plăcut a fost faptul că ştia să implice studenţii în curs şi să-i ţină atraşi acolo, fie cu o glumă, fie cu o mică informaţie ciudată, fie cu o atenţionare… erai acolo şi nu doar psihic. Examenul era iarăşi prilej important, stăteai neliniştit destul de mult până îţi făceai curajul să intri şi, în mod ciudat, acolo mai învăţai ceva. Ăsta da profesor. Şi a mai fost o chestie importantă, s-a prezentat la banchetul de capăt de drum şi împreună cu doamna Muntean mi-au prezentat o situaţie de genu’ “plecăm în vreo două ore să nu incomodăm tineretu” şi au rămas până dădea soarele să răsară. Era vorba de nişte ore de făcut prin altă localitate în dimineaţa următoare.

În cazul meu, se întâmplă de atât de mult că sincer nu îmi aduc aminte când a început totul, vorbim de vreo 16-17 ani lejer. În toată această perioadă am ajuns să am câte un succes în anumite domenii şi ulterior să-mi pierd interesul. Am ajuns să am interes în anumite persoane cărora ulterior le-am afectat succesul.

La un moment dat mă identificam cu un personaj imatur, visător convins şi care îşi evita problemele distrăgând atenţia de la ele prin glume iar la doar câteva luni mă asociam cu un golan ordinar care nu avea nimic de ascuns dar nici nimic pentru care să fie amintit.

Cine sunt în ultima vreme? Sunt eu, cea mai recentă variantă a unui corp cu mult depăşit de puterile sale şi ale unei minţi chinuite. Chiar şi aşa, n-am să renunţ. Am să îmi fac în continuare speranţe, am să încerc pe cât posibil să nu dau lecţii celor care nu le cer şi am să încerc pe cât posibil să nu mă mai consum cu oameni proşti şi am să încerc să fiu din ce în ce mai bun.

Din ce în ce mai bun la ce rămâne doar pentru mine.

La expoziţia asta am aflat ceva care m-a dezamăgit un pic dar am să vă spun mai târziu ce.

O scurtă listă a maşinilor expuse pe mărci avem aşa:

Dacia:

1. Logan,
2. Sandero
3. Duster

Renault:

1. Clio
2. Clio Symbol
3. Clio Estate
4. Megane
5. Megane Coupe
6. Megane Estate
7. Laguna
8. Fluence

Nissan:

1. Qashqai
2. Qashqai +2
3. X-Trail
4. Pathfinder
5. Navara
6. Murano
7. 370Z Cabrio

Nu am poze cu toate, şi sincer nici nu vroiam poze cu toate dar câteva mai importante, pentru mine, le-am “imortalizat” cu telefonul.

Cu lista destul de serioasă, două maşini mă interesau în mod crucial şi astea erau Nissan Murano şi Nissan Pathfinder. Ambele nu par a fi prima mea alegere în maşini dar uite că am şi ciudăţenii pe lista de preferinţe.

Începem cu Murano, e genul de SUV conceput să-şi petreacă viaţa pe mijlocul autostrăzilor şi parcărilor de localuri plăcute şi nu o maşină de teren concepută să stea pe mijlocul râurilor sau o prostie menită să care plozi la şcoala care are pe ea 500 tone de echipament off-road ce nu va fi folosit niciodată. Îmi place foarte mult maşina, îmi place foarte mult faptul că are un scop, îmi place foarte mult interiorul (deşi bordul are nişte indicatoare cam nasoale) şi îmi place foarte mult spaţiul, senzaţia de aer generală.

Ce m-a dezamăgit la el? Aspectul, nici primul nu era unu tocmai minunat dar generaţia asta nouă parcă l-a mai stricat.

Ajungem la Pathfinder, spre deosebire de Murano, pe ăsta vroiam să-l văd fix pentru a fi o maşină solidă, cu care să te duci după tractoristul care-ţi ară pământurile să vorbiţi fără să vă daţi jos de la volan. Ei bine, o fi ea fix asta, un pic de stil, impunătoare, tracţiune integrală şi un motor decent însă am o problemă imensă cu ea.

M-a dezamăgit total pentru că nu încap în ea. M-am urcat, am ridicat volanul la maxim, mi-am aranjat scaunul pentru o poziţie normală de condus şi am descoperit că am undeva la 1.5-2 cm distanţă între cap şi plafon. Şoc total pentru mine să mă urc într-o maşină mare şi să nu încap dacă am părul crescut un pic. Total inacceptabil. Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, în spate e trist spaţiul, trist de-a dreptul, chiar şi fără un şofer foarte înalt cine stă în spate nu prea are loc la picioare decât dacă vârsta de buletin n-a fost împlinită încă. Nu vreau să-mi imaginez ce fel ar sta cineva în al treilea rând de scaune.

Tentaţia până la urmă m-a învins şi m-am urcat şi în 370Z. E prima oară când mă urc în ceva cu pretenţii atât de sportive şi impresia a fost una de durată. Punctele cu care m-a impresionat sunt poziţia la condus, scaunele, poziţia pedalelor şi cursa schimbătorului de viteză. În schimb nici în el nu prea încap pentru că am o senzaţie că atunci când e acoperită cam şterg părul de plafon. Pentru 370Z, în schimb, nu consider asta un neajuns imens ideea e de maşină sport, nu de maşină spaţioasă.

La Dacii nu m-am uitat că le ştiu binişor pe toate dar m-am încumetat la câteva Renault-uri şi cu ocazia asta am aflat un mare secret ascuns de-al lui beţiv. Eli zice că e anti-căsnicie dar şi-a dat arama pe faţă; cel mai mult i-a plăcut Megane-ul break. Fetelor pi el că ăsta vrea plozi şi o maşină cât să le care bicicletele.

Renault-ul Megane Coupe e un Renault Megane fără două uşi. Ştiu că e un pic mai arătos dar e identic la interior, identic la reacţiile comenzilor. Doar ca are două uşi lipsă.

Surpriza maximă la această prezentare a fost Nissan Qashqai. E mai mic decât Pathfinder, e mai jos decât Pathfinder, dar e mult mai spaţios la interior, are un bord mai plăcut realizat şi acoperişul panoramic este super. În ăsta am încăput fără probleme, şi cu scaunul în poziţia mea de condus, puteam sta în spate lejer. În varianta +2 puteam sta în spate cu cineva în braţe… :-”

Păcat că nu era disponibil la test decât Duster-ul…