Ce va fi cel mai greu pentru această situaţie va fi să fac un top, aşa că n-am să-l fac. Am să încerc pe cât posibil să scriu despre ei nu în ordinea în care îi voi ţine minte, nu în ordinea în care îi voi respecta ci într-o ordine realizată pe anumite considerente pe care le voi ţine pentru mine. O mică menţiune, înainte de a începe povestioara asta, pentru mine n-au avut niciodată relevanţă numărul de prescurtări dinaintea numelui. O altă menţiune ar fi că o parte dintre cei pe care-i voi lista aici s-au aflat la cursul festiv, acolo unde am luat cuvântul şi am avut câte ceva de zis însă aici voi veni cu completări.

Trebuie să vă avertizez, acest articol este IMENS aşa că rezervaţi-vă un moment în care aveţi un răgaz sau o cafea la îndemână să îl parcurgeţi cât de cât.

Cum trebuie început de undeva, voi începe de undeva de unde nu e mult de spus, doamna Udrescu Doina, profesoara din anul I la materia intitulată “Dreptul Afacerilor”. Cu dumneaei trebuie să recunosc că nu prea m-am văzut la curs. Sau la seminar. Dar puţinele ocazii la care am fost m-au făcut s-o reţin ca un suflet călduros, primitor la cursul introductiv şi ca cineva care ia foc atunci când noi îi dezvăluiam nepăsarea pentru ce avea de zis. Ăsta e un lucru bun, înseamnă că îi pasă, asta pentru mine depăşea importanţa unor uşoare ticuri verbale care ne dădeau amuzament în anumite momente.

Mai departe, voi vorbi despre doamna Puşcaşu Violeta, în primul an de facultate ea a fost cea care a predat Geografia Economică. Practic, materia asta era Geografia care o ştim cu toţii numai că munţi, hidrografie şi alte aspecte ale teritoriului unei ţări erau mai importante pentru un potenţial de a scoate bani din ei decât de a studia originea pietrelor sau fenomenelor care le-au format. Genială materia. Cursu’ a fost probabil cel la care am ajuns cel mai rar în anul I dar nu e din cauza materiei sau a predării. Ce se întâmplă, era dimineaţa, lunea. Variantele mele erau următoarele: mă trezesc, mă duc la curs sau mai dorm jumătate de oră şi mă uit la ultimul episod din Top Gear în timp ce-mi iau micul dejun.

Rămânând la anul I trebuie să vă spun că în ciuda faptului că absolvisem înainte un liceu cu profil economic, de o singură materie eram sigur pe mine indiferent de situaţie. Limba engleză. Aici m-am aflat de partea opusă a unei catedre unde se afla doamna Maftei Carmen. Deşi tânără mi-a lăsat impresia unei gândiri îmbătrânite înainte de timp. A fi la ora de engleza era un soi de prezenţă la ore cu profesori de care-şi aminteşte mama de prin şcoală. Nu m-am înţeles cu ea. M-a mâncat şi pe mine prin părţile mai moi dar nu pot spune c-avea stofa aia de-i trebuie unui om să fie un profesor măreţ.

Dacă tot am adus vorba de stofa aia trebuie să vă povestesc de un uşor paradox, o doamnă, pe numele său Man Otilia, care are stofa asta, care o văd ca având spirit antreprenorial, care se menţine la un nivel ridicat de actualitate şi cu care, în mod ciudat, n-am făcut decât cursuri a căror “cotă” n-avea strălucirea (academică) unor materii la care mi-a fost profesoară de seminar. O fi fost din cauză că nu eram tocmai profilul ei primar… oricum ar fi, e pe lista de favoriţi, doar nu am prezentat-o la cursul festiv degeaba ca fiind mătuşa noastră, întotdeauna ne-a răsfăţat într-un fel sau altul… totodată, din ce ştiu, e singura dintre ai noştri profesori de facultate care are cont pe twitter şi pe softpedia. Cum ar zice un veritabil fan al internetului “epic win”. Fiind clasată foarte sus în topul meu al profesorilor am să caut să mai scurtez laudele că deja articolul ăsta a ajuns să fie imens.

Domnul Chirilă Mihai, unii încă prind un fior când aud numele ăsta, aşa eram majoritatea la primele întruniri. Pe parcursul a doi ani am făcut trei materii sub îndrumarea sa: Microeconomie, Macroeconomie, Economia Turismului. După mine este unul din cei mai controversaţi proversori pe care i-am cunoscut. În ciuda acestei situaţii, în ciuda faptului că în primul an din două examene ale sale, două restanţe mi-au ieşit… trebuie să recunosc că am învăţat multe de la el. Ce am învăţat eu de la el nu se regăseşte în cursuri sau notiţe în schimb. Cine n-a prins aceste mesaje sau cine n-a avut ocazia îl va reţine ca pe un moş antipatic însă nu e toată povestea acolo. Nu e nimeni perfect la urma urmei şi mult prea puţini sunt aproape de aşa ceva. Trebuie spuse două lucruri importante în ce-l priveşte pe cel afecţios numit “Mihăiţă” într-un grup restrâns de colegi. Primul ar fi că a fost un factor decisiv în soarta creării profilului nostru, iar al doilea că nimeni nu-l va uita… din varii motive.

Doamna Vârlan Gabriela ne-a predat Elemente de informatică aplicată în economie… bine, partea cu “în economie” e cam de dragul reclamei, da’ n-are importanţă. N-am înţeles niciodată de ce era nevoie ca un economist să ştie detaliat hardware şi să facă transformări în codul binar. Oricum le ştiam, care nu le ştiau au avut ceva probleme, dar ca profesoară mi-a plăcut pentru că în ciuda vârstei destul de înaintate ţinea pasul cu acest domeniu într-o revoluţie continuă şi a avut bunăvoinţa să recunoască faptul că nu ştie tot dar că e dispusă să se documenteze pe anumite teme de interes ale studenţilor.

Doamna Nechita Dana… Eheee, câte bătăi de cap i-am provocat în excursia de practică în care ne-a însoţit în anul II, câte am adăugat la listă în anul III pentru nişte blestemate de note şi câte altele au mai apărut pe parcurs. Cu toate astea încă ne zâmbeşte când ne întâlnim şi ne salutăm mai degrabă ca doi foşti colegi decât profesor/student. Mai e ceva, a avut o inovaţie foarte interesantă în ceea ce priveşte ultimul curs la care am predat şi dat note noi studenţii în timp ce dumneai şi-a asumat rolul nostru. Spun eu, legat de top şi pe lângă mine sunt sigur că mai sunt mulţi care-mi împărtăşesc opinia. O chestie memorabilă (poate sunt un pic ciudat) a fost prin primele conversaţii telefonice avute cu dumneaei, când a încheiat cu “Bine George, te-am pupat, pa” şi m-am blocat un pic.

Mişu Nicoleta. Doamna profesoară de Finanţele întreprinderii sau ceva de gen. A avut la noi o inspecţie la care s-a emoţionat mai rău ca noi la anumite examene. A fost bine cam tot ce e legat de curs, seminar şi examen. Toate astea sunt umbrite de o chestie … relativ importantă. Mi-a picat cu tronc rău de cum am văzut-o şi într-un amuzament, la banchetul de final i-am şi mărturisit asta. (Paragrafu’ ăsta l-am scris, l-am şters, l-am rescris… dar până la urmă am ajuns la concluzia că asta a fost situaţia şi trebuie spusă)

Domnul Georgescu Cristian a reprezentat pentru mine unul din misterele facultăţii. A predat colegilor “Baze de date” o materie cu o importanţă destul de mare prin domeniu, pe care o făcea să pară mult mai complicată decât e. Spun că a predat colegilor pentru că am fost de vreo două ori pe la cursul lui după care mi-am dat seama că dacă mai stau pe-acolo nu fac altceva decât să mă enervez şi eventual să ajung in belele. Ei bine, dacă e vorba de curs şi spun că l-a complicat de examen pot spune că l-a transformat într-o combinaţie între Cubul lui Rubik, un labirint şi examenul teoretic pentru obţinerea permisului – fiecare poate fi foarte simplu de rezolvat dar dacă ai fi nevoit să le faci pe toate simultan rezulatul n-ar fi aşa de vesel.

Oarecum legată de prezenţa domnului Georgescu în viaţa mea academică se află cunoaşterea doamnei Rizescu Geanina, profesoară tânără, capabilă, sincer un singur lucru am să-l reţin legat de ea. După ce am văzut-o de două ori prin catierul meu am întrebat-o la un moment dat dacă locuieşte acolo şi pentru prima oară am aflat ce înseamnă ca un profesor să se teamă de un elev. (Calm, n-are geamuri sparte nici la apartament nici la maşină).

Gheorghiu Gabriel, profesorul meu de sport din facultate. Mă rog, s-o fi chemat altfel materia în orar dar era un prilej să-mi mai fugăresc oasele. Pasionat de maşini, ceea ce in catalogul meu e un + mare şi gras. Orele de sport erau un fel de găseală în familie din două motive, era distractiv, şi nu venea mai nimeni la ele.

Doamna Neculiţă Mihaela, ne-am întâlnit la mai multe ocazii. Economie Europeană, Mediul de Afaceri European, Negociere Comercială, a fost de faţă la cursul festiv unde i-am spus că s-a prezentat întotdeauna în faţa noastră cu o figură de mamă. Asta spune destul de mult şi, ca o mamă, ne-a fost alături şi ne-a dat multe lecţii despre o parte nevăzută a vieţii economice. Mă rog, unii au reţinut şi partea din cursuri da asta contează mai puţin.

Rămânând pe un ton demn de emisiunile de pe la prânz de duminică trebuie să vă spun despre doamna Muntean Mihaela. Printre altele, e o cronică subiectivă dar cred că dacă eram nevoiţi să facem vreo acţiune caritabilă pentru ceva cauză onorabilă la care apărea ideea de a licita pentru o ieşire cu unul profesorii tăi, cam aici s-ar fi ajuns la cea mai mare sumă a serii. Acum că am lămurit partea asta, trebuie să vă spun că la primele ore au fost momente de… nelinişte printre ăştia de ne ziceam studenţi când zâmbetu’ dumneai dispărea din cadru. Eh, ca profesor bun, trebuie să-ţi marchezi cumva autoritatea nu? (Şi ca să vezi, tot eu am să răspund) Desigur, mai ales atunci când studenţii te plac atât de mult… Tot legat de doamna Muntean, la unul din seminare a apărut în mod suspect pe ecranul folosit pentru varii prezentări o inimioară desenată de mână. Total inexplicabil eveniment, sigur n-am avut nimic a face cu asta.

Doamna Manea Daniela, sincer să fiu, nu-mi aduc aminte multe despre ea. Asta e de bine în sensul că nu au fost mari conflicte şi de rău că nici mare lucru important n-a avut loc. Legat de una din materiile ei a fost însă unul din cele mai mari scandaluri din grupa noastră.

Gabriela Opaiţ, unul din numele mai putin sonore prin facultate datorită unei identificări mai uşoare după varii porecle mai mult sau mai puţin meritate. Odată depăşit acest aspect aflai că e una din cele mai distractive profesoare din facultate. Materia a fost nasoală rău, Bazele Statisticii, dar cumva a trecut bine şi frumos fără probleme. Mai puţin atunci când am fost dat afară de la oră pentru faptul că în lipsa unui anume coleg n-avea cu cine să se certe.

Anul următor, statistica nu ne-a dat pace şi s-a regrupat sub denumirea Statistica Afacerilor şi ni s-a prezentat prin domnul Ştefănescu Răzvan. Situaţia a fost total diferită, relativ previzibilă. O singură chestie a fost întotdeauna ciudată. La un moment dat s-a enervat, ceva nespecific, şi am fost primul găsit ca ţintă pentru ameninţări disciplinare. Nu ca nume, doar vizual, întâmplarea a fost să fiu primul pe care s-a concentrat când a spus că e posibil că anu’ trecut să fi trecut cam mulţi la materia lui şi că anul ăsta poate n-o să mai fie la fel. Problemă serioasă, singura chestie e că privirea şi înfăţişarea lui îmi aduceau aminte de un fost coleg de liceu care oricât s-ar fi enervat, nu făcea altceva decât să îmi provoace amuzament. Nu vă pot spune cât m-am abţinut să nu râd atunci…

Tot pe o notă a previzibilităţii dar uşor mai bine a fost la materia intitulată Monedă şi Credit, prezidată de doamna Dumitriu Ramona. Cursurile erau simpluţe, seminarele aveau o evaluare accesibilă dar uneori incomodată de anumite întrebări şi examenul a fost ok. Ce a fost de reţinut la această profesoară a fost reacţia la invitaţia la cursul festiv dar mai ales la banchetul organizat cu ocazia finalizării cursurilor prin această mirifică facultate. A fost clar un moment de bucurie, atât de mare încât a uitat momentan direcţia în care se ducea înainte s-o fi invitat.

Finanţe publice am învăţat de la doamna Susanu Monica, pe dumneai n-am reţinut-o decât pentru două chestii. Avea un fler imens la a dicta cu o viteză de vreo două ori mai mare decât cea la care puteam să scriu şi cândva a fost olimpică la limba română.

Tot finanţe, de fapt, Analiză economico-financiară am învăţat de la domnul Buhociu Florin. Ţinea cursul într-un mod destul de antipatic, şi lăsa o impresie de stricteţe nenecesară. La examen s-a schimbat situaţia.

Ambele seminare la finanţe le-am făcut cu domnul Antohi Valentin, singurul profesor care ne-a spus că suntem praf fără să ne simţim aşa. El ne-a zis că suntem de la istorie după notele prin lucrările lui dar măcar ştim economia într-o măsură mai mare decât ştiu unii de la inginerie matematica. Mare profesor, ocupa şi ceva funcţie pe undeva de nu se plângea de bani, da asta nu era totu’ dintr-un motiv sau altu’ plăcea dom’le la fete. Ghiciţi de ce? Unul din profesorii importanţi după mintea şi singurul de care mi-a părut rău că n-a putut fi cu noi la cursul festiv şi banchet, dar mă consolez cu gândul că faptul că pe datele respective era în China e un motiv destul de bun.

Administrarea întreprinderilor de comerţ, turism şi servicii e genul de titlu de materie ce se face cu cineva din conducerea facultăţii. În cazul de faţă, doamna Şarpe Daniela. Cum să spun eu treaba asta Îmi aduc aminte mai multe lucruri legate de cum e ca persoană din administraţie decât ca profesoară (s-ar părea că am fost cam chiulangiu) însă din ce-mi aduc aminte legat de nivelul ăsta treaba e bună. La puţinele ore la care am fost, chiar mi-a plăcut atmosfera.

Dacă tot am ajuns prin zona asta a lucrurilor care pică nasol celor ce studiază istoria… Matematici aplicate în economie s-a numit materia şi sincer puteau să-i zică “Coşmarul tau” sau orice alt nume complet nelegat de conţinutul cursului că oricum n-avea legătură cu economia neam. A fost cea mai nasoală experienţă din facultate şi nu ştiu dacă doar pe profesor, domnul Mirică Ion ar trebui să dau vina. Bine că s-a dus.

Pe acelaşi nivel are unei problematici trebuie să vorbesc neapărat de Management General, făcut sub îndrumarea doamnei Olaru Adriana. Nu-mi aduc aminte prenumele, nu-i nimic, oricum e suficient numele să sperii pe jumătate din cei ce vor citi acest articol. Ca idee a de ce se întâmplă asta să vă spun cum se manifesta un examen de-al ei în sesiunea de restanţe. Se dădea sala I30, o capacitate imensă,  se umplea, restanţierii stăteau în picioare în sală aşteptând ocazia să dea. Şi apoi mai stăteau şi pe micul hol de lângă sala. Şi apoi pe scări de la etajul doi până jos. Şi mai erau şi câţiva pe afară. Cred c-aţi prins ideea, numai termenul “legendară” i s-ar putea asocia.

De o situaţie diferită, dar nu cu mult, am avut parte la Bazele Contabilităţii şi la Contabilitate Financiară. Deşi la financiară a fost mai bine, trebuie să recunosc că certurile cu contabilitatea m-au urmărit din liceu până în anul III în ultima sesiune. Bazele contabilităţii a fost ultimul examen dat înainte de licenţă… Nu l-am dat însă cu profesoara de atunci, doamna Moisescu Florentina. La doamna Radu Riana situaţia a fost diferită, m-am împăcat mult mai uşor cu materia şi eventual cu examenul deşi nici aici n-a fost totul aurit. Probabil personalitatea complet diferită a fost cea de care m-am legat mai bine. Tot în grupa mare şi ferice a contabilităţii trebuie, dar trebuie menţionată persoana care ne-a ţinut seminarele doamna Balcu Florina. Stilul său de a preda ne cam înnebunea pe la ore, la fel şi stuaţia cu absenţele şi notarea dar până la urmă ne-am spus la revedere cu zâmbetul pe buze şi am învăţat ceva dansuri noi

Cred că ăsta a fost lucrul care mi-a afectat cel mai mult cariera academică.

Doamna Soare Ionica, cursul “Ecoturism şi turism rural”, unul din cursurile pe care le-am găsit cel mai puţin interesante din facultate, după unele voci datorită faptului că o parte din creşterea mea a avut loc la ţară şi pentru că am bunici p-acolo. Problema a fost că doamna Soare denotă foarte multă pasiune când vorbeşte despre materia asta încât mi-am zis că-i mai bine că n-am dat pe la curs să nu cumva să ajung să avem probleme. Încă nu sunt sigur dacă a fost o decizie prea deşteaptă.

Nistor Costel, cunoscut afecţios sub numele de Decanu’. Hmm, nu-mi imaginez de unde o fi venit porecla. Oricum, la trei materii ne-a ţinut cursul şi la mai niciuna n-am fost decât la seminar. După cum văd eu situaţia problema era că se apropia vertiginos de numărul maxim de acţiuni ce pot fi inteprinse simultan. Tot timpul părea să fie într-o fugă către undeva şi din motivul ăsta când ajungea în faţa noastră la cursuri prindea un moment de respiro, lucru care-l făcea să-şi coboare vocea pe un ton destul de obositor de urmărit. Chiar mi-ar fi plăcut să am ocazia să-l cunosc mai bine ca profesor pentru că îmi lasă a impresia a avea potenţial.

Susanu Irina, Marketing General, treaba-i ceas. Nu mi-a părut niciodată a fi născută pentru a preda, mai degrabă aş zice o doamnă cu un considerabil succes în domeniu după care a profitat de ocazia de a mai împărtăşi din cunoştiinţe şi ălora mai necopţi. Am prins-o de vreo două ori în offside în trafic, nu e tocmai o imagine bună dar poate am prins eu momentele greşite.

Managementul relaţiilor cu clienţii, domnul Căpăţână Alexandru, curs bine făcut, seminar ireproşabil, ce mai, treaba a fost bună, poate un pic cam clinic şi rece uneori, dar pe ansamblu mi-a lăsat impresia a fi un profesor “aşa cum trebuie”. Chiar şi-a găsit timp să-mi citească o scriere destul de voluminoasă şi sa-mi dea o părere deşi n-avea mare legătură cu cursul.

Încă un soi de management, de data asta cel al calităţii serviciilor, cel ţinut de doamna Totolici Sofia. Un curs relativ greoi, un seminar cu emoţii şi un examen imprevizibil. Să rezum activitatea şi situaţia ar trebui să spun de modă veche dar în ciuda vârstei doamnei Totolici n-aş vrea să las impresia de decrepitudine pentru că nu e deloc cazul.

Primul în topul preferinţelor mele va fi însă domnul Stanciu Silvius, cu care am făcut două materii ambele privind Mărfurile şi Siguranţa consumatorului. Între noi fie vorba, materia nu era aşa de captivantă. Asta în principal deoarece o parte o ştiam deja de prin liceu şi altă parte nu mă interesa neam. De bine de rău am ajuns s-o învăţ şi mai important decât atât sunt sigur că nu sunt singurul. Ce mi-a plăcut a fost faptul că ştia să implice studenţii în curs şi să-i ţină atraşi acolo, fie cu o glumă, fie cu o mică informaţie ciudată, fie cu o atenţionare… erai acolo şi nu doar psihic. Examenul era iarăşi prilej important, stăteai neliniştit destul de mult până îţi făceai curajul să intri şi, în mod ciudat, acolo mai învăţai ceva. Ăsta da profesor. Şi a mai fost o chestie importantă, s-a prezentat la banchetul de capăt de drum şi împreună cu doamna Muntean mi-au prezentat o situaţie de genu’ “plecăm în vreo două ore să nu incomodăm tineretu” şi au rămas până dădea soarele să răsară. Era vorba de nişte ore de făcut prin altă localitate în dimineaţa următoare.

În cazul meu, se întâmplă de atât de mult că sincer nu îmi aduc aminte când a început totul, vorbim de vreo 16-17 ani lejer. În toată această perioadă am ajuns să am câte un succes în anumite domenii şi ulterior să-mi pierd interesul. Am ajuns să am interes în anumite persoane cărora ulterior le-am afectat succesul.

La un moment dat mă identificam cu un personaj imatur, visător convins şi care îşi evita problemele distrăgând atenţia de la ele prin glume iar la doar câteva luni mă asociam cu un golan ordinar care nu avea nimic de ascuns dar nici nimic pentru care să fie amintit.

Cine sunt în ultima vreme? Sunt eu, cea mai recentă variantă a unui corp cu mult depăşit de puterile sale şi ale unei minţi chinuite. Chiar şi aşa, n-am să renunţ. Am să îmi fac în continuare speranţe, am să încerc pe cât posibil să nu dau lecţii celor care nu le cer şi am să încerc pe cât posibil să nu mă mai consum cu oameni proşti şi am să încerc să fiu din ce în ce mai bun.

Din ce în ce mai bun la ce rămâne doar pentru mine.

La expoziţia asta am aflat ceva care m-a dezamăgit un pic dar am să vă spun mai târziu ce.

O scurtă listă a maşinilor expuse pe mărci avem aşa:

Dacia:

1. Logan,
2. Sandero
3. Duster

Renault:

1. Clio
2. Clio Symbol
3. Clio Estate
4. Megane
5. Megane Coupe
6. Megane Estate
7. Laguna
8. Fluence

Nissan:

1. Qashqai
2. Qashqai +2
3. X-Trail
4. Pathfinder
5. Navara
6. Murano
7. 370Z Cabrio

Nu am poze cu toate, şi sincer nici nu vroiam poze cu toate dar câteva mai importante, pentru mine, le-am “imortalizat” cu telefonul.

Cu lista destul de serioasă, două maşini mă interesau în mod crucial şi astea erau Nissan Murano şi Nissan Pathfinder. Ambele nu par a fi prima mea alegere în maşini dar uite că am şi ciudăţenii pe lista de preferinţe.

Începem cu Murano, e genul de SUV conceput să-şi petreacă viaţa pe mijlocul autostrăzilor şi parcărilor de localuri plăcute şi nu o maşină de teren concepută să stea pe mijlocul râurilor sau o prostie menită să care plozi la şcoala care are pe ea 500 tone de echipament off-road ce nu va fi folosit niciodată. Îmi place foarte mult maşina, îmi place foarte mult faptul că are un scop, îmi place foarte mult interiorul (deşi bordul are nişte indicatoare cam nasoale) şi îmi place foarte mult spaţiul, senzaţia de aer generală.

Ce m-a dezamăgit la el? Aspectul, nici primul nu era unu tocmai minunat dar generaţia asta nouă parcă l-a mai stricat.

Ajungem la Pathfinder, spre deosebire de Murano, pe ăsta vroiam să-l văd fix pentru a fi o maşină solidă, cu care să te duci după tractoristul care-ţi ară pământurile să vorbiţi fără să vă daţi jos de la volan. Ei bine, o fi ea fix asta, un pic de stil, impunătoare, tracţiune integrală şi un motor decent însă am o problemă imensă cu ea.

M-a dezamăgit total pentru că nu încap în ea. M-am urcat, am ridicat volanul la maxim, mi-am aranjat scaunul pentru o poziţie normală de condus şi am descoperit că am undeva la 1.5-2 cm distanţă între cap şi plafon. Şoc total pentru mine să mă urc într-o maşină mare şi să nu încap dacă am părul crescut un pic. Total inacceptabil. Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, în spate e trist spaţiul, trist de-a dreptul, chiar şi fără un şofer foarte înalt cine stă în spate nu prea are loc la picioare decât dacă vârsta de buletin n-a fost împlinită încă. Nu vreau să-mi imaginez ce fel ar sta cineva în al treilea rând de scaune.

Tentaţia până la urmă m-a învins şi m-am urcat şi în 370Z. E prima oară când mă urc în ceva cu pretenţii atât de sportive şi impresia a fost una de durată. Punctele cu care m-a impresionat sunt poziţia la condus, scaunele, poziţia pedalelor şi cursa schimbătorului de viteză. În schimb nici în el nu prea încap pentru că am o senzaţie că atunci când e acoperită cam şterg părul de plafon. Pentru 370Z, în schimb, nu consider asta un neajuns imens ideea e de maşină sport, nu de maşină spaţioasă.

La Dacii nu m-am uitat că le ştiu binişor pe toate dar m-am încumetat la câteva Renault-uri şi cu ocazia asta am aflat un mare secret ascuns de-al lui beţiv. Eli zice că e anti-căsnicie dar şi-a dat arama pe faţă; cel mai mult i-a plăcut Megane-ul break. Fetelor pi el că ăsta vrea plozi şi o maşină cât să le care bicicletele.

Renault-ul Megane Coupe e un Renault Megane fără două uşi. Ştiu că e un pic mai arătos dar e identic la interior, identic la reacţiile comenzilor. Doar ca are două uşi lipsă.

Surpriza maximă la această prezentare a fost Nissan Qashqai. E mai mic decât Pathfinder, e mai jos decât Pathfinder, dar e mult mai spaţios la interior, are un bord mai plăcut realizat şi acoperişul panoramic este super. În ăsta am încăput fără probleme, şi cu scaunul în poziţia mea de condus, puteam sta în spate lejer. În varianta +2 puteam sta în spate cu cineva în braţe… :-”

Păcat că nu era disponibil la test decât Duster-ul…

Cu tot respectul pentru tipul care prezintă discuţia, regret să-l informez că nu m-am înscris în acel “poate”. De fapt, m-am uitat prin mai toată înregistrarea de acolo cu două lucruri în minte: “Erm, nu e chiar aşa” şi “Evideeent!”.

Discuţia în cauză se poate observa în clipul de mai jos şi părerile mele vor veni după ce o vedeţi.

Eu nu zic că se înşeală deplin, dar nu pot crede că cineva are puterea de a decide dacă va avea un stil de viaţa complet energic sau unul aproape complet letargic deodată. Mai mult, chiar dacă ar lua o astfel de decizie nu văd cum s-ar putea ţine de ea.

Îi admir părinţii şi sunt un pic invidios pe copilăria lui pentru că eu dacă mă uit prin pozele mele din perioada respectivă mă tem că multe din ele am o figură ce nu prea e descrisă ca zâmbitoare.

Să nu intru prea mult în detalii cu treaba asta. Am să spun totuşi o chestie. Ştiu că omul a vorbit cu referire la ansamblul a ceea ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa, însă nu mă pot abţine să mă iau un pic de faza cu visele copilăriei.

Nu e un secret, copii au vise şi au orientări către anumite profesii la care pot ulterior deveni extraordinari însă de cele mai multe ori părinţii, prietenii, profesorii sau familia le distrug cu varii argumente “pragmatice”. N-am să spun vreo secundă că asta e un lucru ce nu merită condamnat dar vă spun atât, să nu uitaţi niciodată posibilităţile.

Visul meu de mic copil e să fur mireasa. De fapt ăsta e visul meu de copil mai mărişor însă primul vis de mic copil a fost unul destul de întâlnit în mintea flăcăiandrilor şi anume să fiu astronaut. Acu’ nu că aş fi eu modest da pe bune de nu ieşea un astronaut genial din mine. Se uita ‘nea Prunariu la mine şi zicea băi ce mi-aş fi dorit să fi reuşit şi eu d-astea la vremea mea.

Nu s-a întâmplat, ştiţi de ce? De pe la vreo 3 anişori sunt diagnosticat cu un defect serios la inimă. Cu hârtiuţa aia mică pe care scria “canal arterial permeabil şi coarctaţie de aortă” s-a dus părăsirea atmosferei din partea mea.

Copii sunt încăpăţânaţi, unii aproape cât mine, dar chiar şi în condiţiile astea s-a dus visul primordial.

Pe parcursul vieţii am înţeles că anumite vise nu se împlinesc niciodată şi că am o imaginaţie destul de bogată şi bolnavă din care să aleg. Abandonul acelui vis nu m-a omorât psihic aşa cum n-a făcut-o nici privarea de alte astfel de dorinţe arzătoare.

Vrei să ştii cum să-ţi trăieşti viaţa? Cum vrei, la urma urmei, puţine lucruri spuse de mari gânditori, oameni de suflet, oameni pe moarte sau extratereştri vor putea s-o influenţeze, cu atât mai mult să schimbe modul în care o vei trăi.

Mamă ce articol fără rost. Sunt aşa de mândru de mine!

(De fapt, dacă mă gândesc mai bine, tot timpu’ sunt mândru de mine)

Sau poate tu cititorule devii brusc comentator şi-mi înjuri câteva neamuri. N-ai decât, dacă atâta contribuţie găseşti că se încadrează în posibilităţile tale Web 2.0.

Blogul ăsta există pentru că eu mă cred special. De fapt, eu mă cred special pentru că sunt special.

Şi acum am să încerc să fac scriu o aberaţie; vreau să mă laud, fără să mă laud.

Săptămâna asta am scris câteva zeci de articole şi cu toate astea blogul meu îmi cere login.

Săptămâna asta am făcut aproape 500 km din care vreo 100 fără vreun scop. Cu toate astea nu pot spune că se echilibrează cu vreo 3 zile petrecute pe sub ea. Sau faptul că un blestemat de circuit întrerupe pe undeva şi nu-mi merge faza scurtă pe stânga.

Săptămâna asta am fost la facultate şi cu toate astea nu-mi aduc aminte să fi făcut mai mult decât o oră jumate.

gata, trei chestiuni repetitive e suficiente. Am prins recent un mail în care am citit nişte versuri speciale. Rezultatul? Am cu ce mă făli.

Şi ar mai fi o chestie, mă disperă faptul că nu găsesc imaginea de pe coperta unei casete vechi. Care aveţi pe acasă casete cu Ştefan Iordache şi Sanda Ladoşi sau un talent uimitor la a găsi orice pe străfundu’ interwebului contactaţi-mă.

Mai sunt multe de zis…

… dar la urma urmei pentru asta e blogul ăsta.

De fapt scriitorul din mine se uită la dashboard-ul WordPress şi-şi zice: pot să declar blocaj inspiraţional şi să nu scriu nimic azi, mâine…etc. Dar cred că azi o să fac un pic de mărturisiri.

Pentru început, trebuie să mărturisesc de ce am continuat treaba cu blogul meu pe un host şi domeniu proprietate personală spre deosebire de varianta de pe wordpress.com. Acolo era în primul rând un cadou şi abia apoi era o extensie a personalităţii mele din mediul online. Ştiţi voi; Lupul, Silver Wolf până şi Gremlin erau fiecare pe undeva pe lupul.wordpress.com şi-şi scriau tâmpeniile acolo.

Când am luat decizia să mă mut pe privat s-a întâmplat din două motive, primul fiind că “geek-ul” din mine era pe deplin sătul de limitările de pe WordPress iar al doilea fiind că eu mă consider suficient de important încât să-mi fac numele special de unu singur.

În principiu, nimic nu s-a schimbat, doar v-am împrospătat memoriile a cât de special sunt.

Revenind la probleme serioase, n-am uitat de ce am pus întrebarea aia cu ce făceaţi la 13 ani sau unde vă era mintea. Nu prea am primit multe răspunsuri dar am să zic totuşi ce-mi făcea mintea la vârsta aia. Recunosc că am observat că fetelor le cresc anumite chestii pe piept şi că mie îmi apare păr sub braţ dar cel mai important lucru pentru mine atunci… de ce să vă zic când pot să vă arăt. Pozele astea le-am făcut recent într-o curăţenie serioasă când am dat de vechile mele cutii magice.

Printre ele se găseau:

Şi bineînţeles, trebuia să fie mult mult:

Pentru voi probabil arată ca nişte idioate jucării, pentru mine erau (de fapt încă sunt da nu prea mai am timp de ele) mijloace de creaţie, luam varii bucăţele din toate jucăriile stricate sau care nu mai funcţionau complet şi îmi făceam unele noi.

Dar destul despre mine, hai să vorbim un pic despre mine!

Recent am primit un premiu de la o gagică care mă bate de mă stinge la baschet. Nu ştiu sigur pentru ce e, ce reprezintă şi de ce anume l-am luat dar atâta timp cât l-am bătut pe beţiv în topul realizat de sora lui e suficient să mă laud cu el

Tot în ceea ce mă priveşte am patru lucruri care îmi dau bătăi de cap pe termen scurt:

• telefonul, aparent la sfârşitul perioadei de garanţie şi-a zis să-şi ia concediu prin service (e a treia oara deja) după ce m-a obişnuit cu nărav şi e ceva pe care îmi pot pune bază. O să-şi revină el şi-o să fie ca nou.
• maşinuţa RC (cel mai tare cadou primit în formă fizică) nu prea are chef să meargă nici aia, recent am desfăcut telecomanda şi e ok, urmează verificările la maşină + acumulatorul ei.
• blogul, dintr-un motiv a naibii de enervant nu vrea dom’le să fac upload la poze fără să-mi dea un rahat de eroare. Asta n-ar fi o problemă, am trecut prin atâtea erori că nu mă mai sperie nimic doar că eroarea asta, după vreo 10 variante de soluţie încercate tot nu vrea să dispară… mai am vreo 3-4 şi o să trec şi prin alea.
• maşina, pardon, Dacia, care îmi tot face câte o cheltuială când e lumea mai dragă… nu e vorba de piese sau service ci de taxe, impozite, itp şi alte minuni. Sper că deşi m-am răzgândit în privinţa primei promisiuni de aici am să reuşesc să mă ţin de ce-a de-a doua şi poate am ocazia ca vara asta să reprezinte ultimele cheltuieli pe maşina “altuia”.

Şi cum tot am vorbit deja cam mult despre mine cred c-ar fi cazul să nu mă opresc.

De vreo trei sferturi de lună am început să-mi consum o mică porţiune din timp scriind pe blog. Ce-i drept, nu e vorba de blogul acesta dar pentru mine e un început în ceva ce aş vrea să fac la o scară mai mare pe viitor.

Scriu despre maşini şi deşi sunt cam pus la perete de anumite convenţii fac tot ce pot să îmi pun amprenta asupra celor publicate. Începutul a fost cu UltimateCarBlog.com şi continuă în prezent cu Automotorblog.com.

Acum că am terminat postarea am să-mi reactivez pluginurile şi să văd cum fac să-mi restaurez emblema 100% funcţionalitate pe căsuţa mea virtuală.

Drept urmare, am să scriu ceva de dragul meu pentru că… da!

Am constatat că în fiecare zi de facultate învăţ ceva nou, în acelaşi timp ceva total lipsit de utilitate. Nu ştiu ce să zic legat de asta, era o vreme prin anii anteriori când eram la un curs sau altul (erau rare momentele, dar erau…) şi zicea ceva nenea ăla plin de diplome şi acreditări care mă făcea să-mi spun “uau, bulină ăsta chiar ştie ceva”.  Anul ăsta în schimb e cum spun paraziţii că e viaţa în ce priveşte originea şi actualitatea.

Altă constatare legată de ultimele vremi îşi are originea în faptul că am început să-i urăsc serios pe români. Nu e vorba de România, sunt în continuare mare fan al spaţiului carpato-danubiano-pontic şi a tot ce oferă însă tot observ cum atitudinea oamenilor este din ce în ce mai necalculată. Pe de o parte mă tot lovesc de bătrâna (şi a naibii de enervantă) gândire “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” iar pe de alta răsar tot mai multe persoane care nu cunosc problemele dar găsesc soluţii din ăl mai aurit căcat posibil. Pe frontul ăsta mă aştept la două lucruri: viitorul să fie unul demn, bine meritat… sau unul similar cu Detroit-ul. La fel de bine meritat.

Dacă tot am spus ceva de viitor, credeţi-mă trebuie văzut clipul ăsta:

TED conţine multe clipuri cu vorbitor geniali şi cu idei care întradevăr merită promovate. Ce-aş vrea să se uite mai des românii, de fapt nu, sa se uite mai des lumea la aşa ceva, să prindă esenţialul şi să-l aplice.

Yep, prin articolul ăsta îmi testez discursul pentru candidatura mea la miss univers.

Cui puii mei îi pasă?

(o fi de la vreme…)

Primul lucru şi cel mai important, am deszăpezit a doua oară maşina şi data asta nu am pornit doar motorul ci am ieşit din parcare şi fost la o plimbare. Pe la bancă, pe la benzinărie, pe la cadoaie, ştiţi şi voi drumurile din perioada asta.

Am gume de vară, mâine urmând achiziţia celor de iarnă şi a lanţurilor. În aceste condiţii am plecat la drum şi m-am împotmolit de două ori. Când am ieşit din parcare, şi când am intrat la loc. În rest s-a circulat ok, deşi aveam un pic de ciudă de când am plecat că abia ce lopăţisem, iar, şi începuse să ningă.

Fulgii mari arată de vis… chiar şi din maşină. Iarnă frumoasă anul ăsta, chiar frumoasă şi iarna peste oraşul şi cartierul meu chiar arată bine. În cartier cel mai bine arată grădinile care au o plăpumioară de peste 1 metru de zăpadă, în mare parte neatinsă iar în oraş luminiţele, în special cele de la primărie a căror undă albastră face casă bună cu albul nămeţilor.

Mi-am făcut ceva actualizări la wordpress, la pluginuri şi la windows-ul de pe desktop (frate-miu mă atenţionează foarte precis când este cazul de o actualizare, cam fix când mă uit eu pe ecranul lui şi văd) şi am actualizat lista mea de bookmarkuri.

M-am reapucat de citit benzile desenate ale lui Garfield, m-am reapucat de vizionat, în mod aleatoriu, câteva episoade mai vechi din Top Gear şi de purtat o pereche mai veche de blugi (care recent nu prea imi mai venea datorită “surplusurilor”)

Şi m-am gândit să împărtăşesc cu voi două din fazele recente care m-au făcut să zâmbesc:

P.S. Dacă tot am conectat telefonu’ cred că-mi actualizez muzicile din el, a ajuns un mic cimitir acolo.

De fapt e vorba de o leapşă de la un coleg de-al meu de facultate de-i zice Dragoş.

Dacă eram o lună, aş fi fost Mai.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost Vineri.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost Seara.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un urs polar.

Dacă eram o direcţie, aş fi fost Înainte.

Dacă eram o virtute, aş fi fost Răbdare.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Napoleon Bonaparte.

Dacă eram o planetă, aş fi fost Marte.
Dacă eram un lichid, aş fi fost Mercurul.
Dacă eram o piatră, aş fi fost Chiatra.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost Rândunica Polară.
Dacă eram o plantă, aş fi fost Nufăr.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost Ploaie de vară.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost Violoncel.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost Speranţa.

Dacă eram un sunet, aş fi fost sunetul unui V8 american.
Dacă eram un element, aş fi fost Magneziu.
Dacă eram un cântec, aş fi fost When i dream at night.
Dacă eram un film, aş fi fost Parfum de femeie.
Dacă eram un serial, aş fi fost Family Guy.

Dacă eram o carte, aş fi fost Shining.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost Grătar.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Galaţi.
Dacă eram un gust, aş fi fost Amarui.

Dacă eram o aromă, aş fi fost Intepatoare.
Dacă eram o culoare, aş fi fost Violet.
Dacă eram un material, aş fi fost Polyester.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost Aerisirea.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost Rotula.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost Indiferent.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost Comunicare.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Spider-Man.
Dacă eram o formă, aş fi fost Romb.
Dacă eram un număr, aş fi fost 27.

Dacă eram o maşină, aş fi fost Alfa Romeo 159.
Dacă eram o haină, aş fi fost un Sacou.

Dacă eram un accesoriu, as fi fost Breloc.

Îmi pare cunoscută, da merge… de leapşă zic. Mai departe care vrea şi se simte prezent.

La final de zi, nu contează. La finalul angajării în acea situaţia care ţi-a adus acei colegi, nu mai are rost să conteze.

Dar până la final ce faci?

Toceşti.

Răbdare, suflet, omenie şi, de ce nu, orice altceva ce te făcea cândva simpatizat complet de prieteni.

De ce? Să te realizezi material. Azi mi-e prea scârbă de situaţia asta.

De ce doar azi? Pentru că azi e una din zilele alea dinainte de final,