Nu glumesc, ştiu că sunt uneori un leneş total, de multe ori un extremist politic şi la majoritatea ocaziilor de-a dreptul idiot. Pe de altă parte, de multe ori am fost etichetat cu un cuvânt numit “romantic”, poate oi şti sau mai exact, simţi ceva.

Practic, ce încerc să-ţi spun e să fii acum cât poţi de interesant pentru că în mod inevitabil peste ceva timp vei fi plictisitor. De fapt, nici plictiseala nu te va defini, poate mai bine neinteresant.

Cum să te apuci de “grădinărit”? Nu-ţi spun. Oricum, chiar dacă ţi-aş spune nu ar fi util pentru că fiecare muiere are undeva în ea o plăcere în a crede că-i buricul pământului şi că nu-i niciuna ca ea. Ştii ce e trist, prin asta nu mă refer la piţipoance sau orice altă creatură purtătoare de machiaj cumpărat “la găleată”. Prin asta mă refer la un adevăr crunt, feministă sau nu, fiecare din ele se autoevaluează atât de bine în cât consideră că egocentrismul ei merită o sarbătoare.

Sărbătorii ăsteia îi spune nuntă.

Dar asta e bine, pentru că e una din accepţiunile tale în ai face curte. Important e ca această “una” să nu fie ultima.

Nu ştiu ce-am păţit, ştiu ce-am vrut să spun cu articolul ăsta, dar cred c-am să mă ascund sub simplul fapt că vreau să mă laud. Cu ce să mă laud data asta?

Păi două lucruri, sunt fericit… am o mulţime de probleme pe cap (de fapt, chiar în timp ce scriam acest articol s-au ivit două dintre ele) dar în sinea mea zâmbesc mult mai des decât o fac în mod vizibil. Zilele trecute mă plimbam la nişte ore deloc comode din punct de vedere al condiţiilor climatice şi m-am întâlnit c-o domnişoară (da mă, e vorba de una bună) care mi-a spus: “Uite-l ce fel merge omu’ fără griji”. M-am blocat, nu ştiam ce să zic… (o fi din cauză că e bună?) Nimeni nu m-a citit mai bine ca-n momentul ăla şi asta e o realizare în sine pentru că eu ştiu să mint foarte bine.

Să mă mai laud?

Nu chiar.

Dar am să vă spun c-am ieşit de câteva ori cu o tipă care nu era fascinată de nimic la mine (pe bune dreptate) în afară de perlele pe care le scoteam. Dintr-un motiv sau altu’ le zicea romantice.

P.S. Sper că eventual te… Roxana îşi va aduce aminte să scrie un articol cu care ne ameninţă de ceva timp.

Ganduri

Prima chestiune e legată de facultate.

Întârzieri, stângăcii şi alte chestii minore atât din partea profesorilor şi administraţiei cât şi a studenţilor. Din fericire s-au rezolvat problemele legate de termene limită şi de punctualitate fără victime aşa că plecăm cu un zâmbet plăcut. Apropo de plecat cu un zâmbet plăcut, de treaba asta s-au legat două evenimente. Primul a fost cursul festiv iar al doilea a fost banchetul. Ambele au ieşit foarte bine, profesorii au fost foarte impresionaţi de ele şi îmi asum un mic drept de umflat în pene pentru organizarea celui de-al doilea. Toate bune şi frumoase, dar mai sunt pe ici colo şi câteva pete. Pentru început vreau să clarific că sunt dispus să ascult critici şi să fac ce pot să mă îmbunătăţesc însă doar în limitele bunului simţ.

Să te afli la un banchet unde lumea se simte foarte bine, toţi au un zâmbet pe faţă iar invitaţii speciali (a se citi profesorii) se simt de parcă banchetul este al lor şi nu al învăţăceilor lor şi tu să tragi de-o parte pe organizator şi să spui că e nasol şi că se putea mult mai bine şi mult mai ieftin după ce săptămâni la rând ai spus nu la absolut orice dar fără vreo formă de implicare este un gest de tot rahatul.

Tort Banchet

Nu spun asta că mi s-a reproşat mie ceva, spun asta că nu văd acest reproş decât din două puncte de vedere, primul ar fi că eşti genul de persoană la care se referă melodia asta iar al doilea ar fi că duci o lipsă totală de activităţi pe care biserica le-ar condamna.

O altă chestiune destul de deranjantă ar fi materialele primite ulterior de la cursul festiv, au fost dezamăgitoare dar în lipsă de altceva vor fi suficiente. Totuşi ideea ca firmă organizatoare specializată în astfel de evenimente să livrezi o înregistrare pe care nu se aude mai nimic din ce se spune la prezidiu dar aplauzele se aud la un volum de-ţi mută sticla prin casă e complet trist.

A doua chestiune e legată de Iaşi.

Am trecut pe aici de destule ori şi venind dintr-un oraş care e cotat destul de departe în spatele său am senzaţia că retrogradez. N-am să neg că aici există mai multă istorie, mai multe modalităti de divertisment şi poate mai multă cultură însă nu îmi place oraşul.

Motivele principale ar fi următoale:

Iaşiul nu are infrastructură rutieră, în schimb are câteva drumuri moştenite de prin vremea lui Ştefan cel Mare peste care este ocazional pe ici pe colo trântit ceva asfalt.

Iaşiul nu are transport în comun, există nişte maşini etichetate a fi publice ce circulă pe rute regulate însă imensa majoritate a acestor maşini şi autobuze par a-şi fi făcut ITP-ul undeva prin Iran sau India.

În acest oraş marea majoritate a străzilor sunt brăzdate de semne de Oprirea interzisă însoţite de semnul şi mai drag prin care eşti avertizat că se ridică maşini. Cu toate astea, lumea parchează pe sub aceste semne fără nici o jenă. De ce? Păi e simplu, că tre să te duci în pula mea la 2 kilometri de destinaţie pentru a putea să parchezi. Ce naiba frate, nu zic să ai parcare la “botu’ calului” da nici în halu’ ăsta nu se poate. Ca bonus, acolo unde prin minune sunt câteva locuri de parcare este inevitabil să nu găseşti cam 10-15% care parcă trântesc maşina undeva aleatoriu şi ocupă 20-25% din spaţiile disponibile.

Iasi de la volan

Dacă tot sunt la capitolul trafic şi transport în comun vreau să vă zic un lucru foarte interesant, pe aici nu am întâlnit nici un şofer până acum. Am întâlnit în schimb foarte, foarte mulţi posesori de permis auto. Ziceţi voi ce vreţi, da mă strădui cu greu să găsesc un oraş mai antipatic din punctu’ ăsta de vedere. Sunt aproape dispus să zic că Brăilenii şi Vrâncenii sunt maeştri pe lângă minunile găsite aici.

Sunt incorect, mă iau doar de chestii care privesc şoferii şi oraşul nu se limitează la asta. Aşa e, să mai vedem şi alte chestiuni, se închide in weekend un bulevard (nu ştiu numele şi nici nu-mi pasă de el) unde chipurile te poţi plimba în linişte. Zilele trecute era pe o băncuţă o mamaie care avea vreo durere sau probleme de sănătate pe la mansardă. Nu făcea nimic rău, stătea pe bancă şi vorbea cam singură. Nu-i problemă, imediat au venit javrele (a se citi Poliţia Comunitară) s-o invite frumos să plece (a se citi “tai-o acasă bre”, “mişcă mai repede”). Ce frumos şi liniştit mă simt acum, mă pot bucura pe deplin de cei cinci zece ţigănuşi cerşetori.

Alt eveniment notabil, dacă ţineţi minte că am câştigat prin Revvnation un GPS MIO S505 cu care m-am tot plimbat în primele luni ca să-l testez pe cât posibil. Inevitabil, mi-e cam ruşine să-l las în Dacie că aia se deschide dacă sufli mai tare spre încuietori aşa că l-am cărat cu mine oriunde. Când am ajuns în Carrefour în Iaşi mă duc cu cutia la sigilat la nenea în pungă şi mi se refuză. De ce? Păi trebuie să-i prezint factura. WTF nene, te-ai dilit? După ceva lămuriri s-a sigilat punga fără probleme. Ca să vezi minune.

Ar mai fi de zis da lungesc aiurea problema. De la toamnă am să mă mut în acest oraş minunat şi sper să mă împac cu el cumva.

A treia chestiune priveşte munca mea.

Astăzi, ieri de fapt, mai bine zis 30 Iunie 2010 a fost ultima zi la fostul meu angajator. N-are rost să intru în detalii, cine trebuie ştie oricum cam ce şi unde era, cine nu se va mulţumi prin a şti că era într-un domeniu drag mie şi că-mi consuma o bună parte din talentul scriitoricesc şi din cheful de a butona în interiorul wordpress-ului. Asta e parţial cauza pentru care sunt dator.

Sofatul

Oricum ar fi, nu m-am lăsat de prost, după ce scap de licenţă am să pun toată pasiunea mea pentru acel domeniu drag mie într-un proiect online pe care îl voi dezvolta sub tutelajul lui Bogdan Epureanu. Nu vreau să vând secretele dar îmi place să cred că acolo unde pun eu suflet iese nene ceva foarte bine.

A patra chestiune e legată de economie.

În ultimele zile m-am întristat uşor dar sigur aproape zilnic văzând la ce se ajunge cu acest domeniu în a noastră ţărişoară. Ce mi se pare cu adevărat special legat de vremurile recente spre deosebire alte vremuri grele prin care a trecut România e că românii se cred mai deştepţi ca niciodată deşi sunt incredibil de ignoranţi şi refuză să creadă că situaţia nu mai e aşa simplă ca acum 20 ani.

Oameni buni, nu se mai face o revoluţie, ce pana mea instaurezi? Crezi că o lovitură de stat ar aduce pe cineva la putere care să te ducă în 5 ani din sapă de lemn în Mercedes? Vise nene. Din fericire, românii încă au un mare mare atu. Mai pot face haz de necaz. Acolo e salvarea neuronilor noştri. Mi-ar plăcea să vin să promovez ideea mea de salvare economică, modelul ideal, dar sunt prea extremist pentru gusturile unora şi n-am chef de polemici.

A cincea chestiune e legată de ce ziceam nu de mult, de iPhone 4.

Eu sunt în continuare fascinat de el, sper ca într-o zi să mi-l iau însă pentru că Apple şi cu România nu se împacă aşa genial greu mai ajunge pe aici. Băieţii de la Orange Shop mi-au zis clar şi simplu, până nu-l are în vitrină vorbim să nu dormim. Şi azi a venit vestea, Altex au adus în ţară iPhone 4, doar că anunţul e cu o steluţă şi cu scris mititel.

La ce mă refer mai exact? Păi să vă explic cât de scurt posibil, în State, iPhone 4, codat AT&T, varianta de 32 Gb este 300 dolari. Varianta fără abonamente şi prostii, este 700 dolari pentru acelaşi dispozitiv. Ghiciţi cât e la Altex preţul pentru jucăria asta?

Apple

Considerăm că v-am dat timp să gândiţi şi vă zic eu, e un pic peste 10.000 lei. Din ăia noi, deci e un pic peste 100 milioane lei d-ăia vechi. Nu vreau să fiu nesimţit dar voi înjura încă o dată în acest articol, mânca-mi-aţi curu’ Altex, sper să nu vă cumpere nimeni, băi da nimeni la preţul ăsta. Nu mă luaţi cu vrăjeală d-aia cu strugurii sunt acri, e nesimţire totală să ceri preţ de 4 ori mai mare pe un produs pe care oricum îl iei la un discount generos. Ca idee a de ce sunt ofticat luaţi în calcul varianta asta, decât să te duci să-l iei de la Altex, poţi să-ţi petreci un weekend decent în Londra (unde e 600 lire sau aproximativ 3.200 lei) şi să-ţi-l iei de acolo.

Poate când îl vor avea Orange la oferta, va ajunge la un preţ mai uman, până atunci Altex sucks ass.

A şasea chestiune e o antipatie pe care o am faţă de atitudinea românească.

Nu ştiu dacă a fost vreodată un nivel ridicat al calităţii sale, probabil prin anii 60 era ceva, ceva că mai aud de prin bătrâni câte o vorbă dar acum nu poate fi spus că e sub orice critică. E la un nivel atât de scăzut că până şi criticii n-o mai consideră sursă de inspiraţie.

Romania

Avem presă, radio, televiziune dar nu vând altceva decât gunoi. Ce e mai trist e că sponsorii încurajează astfel de lucruri că banii tot curg. Nu vreau cenzură, vreau ca cineva de sus de-acolo să zică, omule, nu am să pun la televizor o aberaţie totală ca asta pentru că ştiu că sunt câţiva oameni reduşi care vor sta să se uite.

Avem potenţial. NU! Teritoriul românesc are potenţial, climatul din România are potenţial, mai toate posesiile ţării aici de faţă au potenţial. Noi nu avem. Dacă aveam eram departe.

A şaptea chestiune despre care vreau să scriu se leagă de mâţa care a adormit sub braţul meu şi care acum e pe alt tărâm.

Are mâine examen, apoi mergem la ea acasă. Cu greu şi după multe amânări a tras de lume şi a ieşit un grătar foarte fain ce sărbătoreşte ziua ei la 5 zile întârziere. Apoi a făcut bagaje, apoi a învăţat, după a făcut mâncare şi iar a mai învăţat. În urmă tuturor ăstora deşi e sigur foarte obosită că ziua a fost agitată încă de dimineaţă nu vroia să adoarmă până nu citea articolul în cauză. Şi cu greu s-a lăsat înduplecată să se pună pe visat fără să-i spun despre ce e.

Trebuie să înveţe să aibă răbdare, o enervez uneori, alteori îmi promite că nu mai vorbeşte cu mine dar până la urmă ştie că o iubesc şi-mi mustăceşte înapoi un zâmbet. Cu ăla parcă îmi descarc sinapsele de stresurile cauzate de primele şase puncte ale acestui articol şi simt că pot dormi liniştit sau că-mi pot vedea de ce am de făcut fără să mă consum în lupte quijotiene.

Azi însă, o zi nasoală ca oricare alta, am să mă uit câteva minute la lustra din camera mea şi am să sărbătoresc în linişte cât de hidoasă e. (Lustra desigur.)

De ce? Pentru că fericire.

2 Mai, nu ăsta de azi, ăsta a fost infect spre deosebire de el de acum un an în schimb, când am trăit un adevărat eveniment. Nu mi-am adus aminte singur de el, dar nici nu mă bucur singur de el…

A fost a doua zi după un grătar copios într-o locaţie exclusivistă, a început genial din punct de vedere meteorologic, a fost zguduită de nişte opinii şi reproşuri şi a fost binecuvântată cu o ploaie adevărată. O ploaie în care mi-am dat seama că micul Tico pe care mă învârteam atunci era un şlep prea mic să facă faţă râurilor numite şosele înaintea ploii. Am fugit acasă să iau nava amiral a familiei. Totul să mă duc la Şendreni, să văd o babă în staţia de autobuz şi apoi să mă întorc la benzinărie să îmi fac încălţările numai noroi pentru a obţine un sărut.

Joi trezit la 5:30, cu planuri mari de un somn imens cam tot drumul în vagoanele de accelerat (garnitura clasică) mă prezentam afară din plapumă şi în geaca mea groasă (un echivalent portabil al plapumei) să mă duc spre gară. Ajung pe peron pe la fără 10 şi cineva din faţa mea întreabă un impegat:

“Da Iaşi-ul nu l-au tras?”
“Ba da, e acolo”>>şi arăta spre o garnitură de săgeată.

În mine s-a dărâmat un vis, nu prea ai cum să dormi în alea fără să deranjezi pe cineva. Din fericire m-am întâlnit cu două profesoare din anul I şi timpul a trecut relativ rapid. O dată ajuns în Iaşi m-am făcut plimbăreţ cu ele să omor un pic de timp până ieşea cineva de la ore. Apoi mi-am luat drumul şi am îngheţat vreo 30 min în faţa facultăţii cu un paragraf în gând:

“Intr-o seara de mai
Plina de praf si banala
Asteptam cu-o tigara sa te iau de la scoala”

Mi-am dat seama că e posibil să fie o mică nesincronizare în programele noastre şi am sunat pe cineva. Cineva era adormită şi îşi reprogramase orele, iar când a auzit unde sunt a sărit ca arsă din pat şi a început să robotească de colo colo. Am întrerupt-o plănuind o găseală să ne luăm de mâncare (mie şi celor 7 stomacuri ale mele în ce hal eram). Ce a urmat de aici a fost poveste. Undeva spre seară m-a răpus somnul şi am aţipit cam vreo oră două. Timp în care ea a fost plecată un pic să accepte livrarea cadoului meu.

Nissan Silvia

Pentru cei care nu sunt la fel de maniaci ca mine, sau cei care nu au pasiune pentru respectivele genuri de maşini. Este vorba de un Nissan Silvia. Hmm, unde am mai văzut maşina asta? Păi… s-a uitat cineva recent la header-ul blogului meu?

Yep, moşu’ a venit la mine sub forma unei pisicuţe mici cu aluniţă pe nas şi în tolba lui aveam un cadou dorit de zeci de ori copil fiind (deci şi azi îl vreau): o maşină cu radiocomandă scară mărişoară (1:10 cred) sub formă de Nissan Silvia.

De menţionat că sunt super fascinat de maşinuţă dar la iaşi nu m-am jucat cu ea mai mult de juma de oră. Să spunem că am fost preocupat cu cineva.

A fost ziua ei, a fost ziua mea, a fost ziua noastră, a fost ziua tuturor… dar nu putem să ne plângem că am sărbătorit prea mult din pricina lipsei sărbătorilor în oraş… Eh, altă ocazie o facem lată, oricum a fost sărbătoare.

Ei bine, atunci a avut loc ceva ce m-a făcut să urăsc Săgeata, vorbeam la telefon ce bine e în drum spre Soveja, cu maşina, şi se aude în fundal: “Stimaţi călători, urmează staţia Bârlad!”. În momentul respectiv, aveam mintea plină de cuvinte pe jumătate injurii, pe jumătate decente (că-s băiat gigel da?). Suna totul cam aşa: “Pizmazărecartoficuzarzărebăgamiaşbaniipecard”.

Trecem peste, viaţă pe acolo, două mâţe constant de îngrijit şi pe mine m-a trădat sănătatea (aia mintală desigur, că tot imunitar de bou am) . Asta e, se mai întâmplă, tot a fost excelent acolo. Şi pe drum înapoi, altă maşină: una mai veche, şi aia totuşi mai lăudată de unii. A fost foarte cald în ea, mi-a plăcut… mi-a ţinut pachetul cald şi gata de masă, iar haina când am coborât era ca scoasă din cuptor (mă simţeam ca în Seinfeld). Ceilalţi pasageri erau însă foarte ofuscaţi, nu pot spune că fără motiv, dar iarna e bine să fie cald. Da vara ce te faci? Noi am dat pe rece şi s-a făcut şi mai cald :eek:

Toate bune şi frumoase, eu spun că-i mai bine pe Săgeată decât pe vechile minuni, fie ele şi recondiţionate.

Climă controlată mult mai bine, mai silentioasă, şi mai comodă: aici controversă, scaunele sunt mai puţin comode dar suspensia e mult peste cele anterioare. Aici ocazional simţi un mic şoc, acolo eşti în bărcuţă toată călătoria. Totodată mai e problema eficienţei şi sunt sigur că în eventualitatea unei reveniri a infrastructurii (treptat da sigur), tot alea vechi ies în pierdere.