Nu prea le am cu sărbătorile, în ultima vreme nici majoratele nu mă mai impresionează cum o făceau pe vremuri. Cred că ţine de faptul că nu prea reţin datele. Dacă nu le reţin, nu stau cu o săptămână înainte în expectativă. Apoi, dacă mi se aduce aminte şi se întâmplă ceva sărbătorire, nu prea mă implic şi trec aşa vag pe lângă mine multe situaţii de genul. Cred că are legătură cu faptul că văd un imn în melodia “Bitza – Copii îmbătrâniţi înainte de timp”.

Azi însă, o zi nasoală ca oricare alta, am să mă uit câteva minute la lustra din camera mea şi am să sărbătoresc în linişte cât de hidoasă e. (Lustra desigur.)

De ce? Pentru că fericire.

2 Mai, nu ăsta de azi, ăsta a fost infect spre deosebire de el de acum un an în schimb, când am trăit un adevărat eveniment. Nu mi-am adus aminte singur de el, dar nici nu mă bucur singur de el…

A fost a doua zi după un grătar copios într-o locaţie exclusivistă, a început genial din punct de vedere meteorologic, a fost zguduită de nişte opinii şi reproşuri şi a fost binecuvântată cu o ploaie adevărată. O ploaie în care mi-am dat seama că micul Tico pe care mă învârteam atunci era un şlep prea mic să facă faţă râurilor numite şosele înaintea ploii. Am fugit acasă să iau nava amiral a familiei. Totul să mă duc la Şendreni, să văd o babă în staţia de autobuz şi apoi să mă întorc la benzinărie să îmi fac încălţările numai noroi pentru a obţine un sărut.

A început la mine de lunea trecută, dar cineva nu ştia asta. Cineva urma să afle fix joi, în faţa facultăţii, joi atunci când lua şi ea vacanţă.

Joi trezit la 5:30, cu planuri mari de un somn imens cam tot drumul în vagoanele de accelerat (garnitura clasică) mă prezentam afară din plapumă şi în geaca mea groasă (un echivalent portabil al plapumei) să mă duc spre gară. Ajung pe peron pe la fără 10 şi cineva din faţa mea întreabă un impegat:

“Da Iaşi-ul nu l-au tras?”
“Ba da, e acolo”>>şi arăta spre o garnitură de săgeată.

În mine s-a dărâmat un vis, nu prea ai cum să dormi în alea fără să deranjezi pe cineva. Din fericire m-am întâlnit cu două profesoare din anul I şi timpul a trecut relativ rapid. O dată ajuns în Iaşi m-am făcut plimbăreţ cu ele să omor un pic de timp până ieşea cineva de la ore. Apoi mi-am luat drumul şi am îngheţat vreo 30 min în faţa facultăţii cu un paragraf în gând:

“Intr-o seara de mai
Plina de praf si banala
Asteptam cu-o tigara sa te iau de la scoala”

Mi-am dat seama că e posibil să fie o mică nesincronizare în programele noastre şi am sunat pe cineva. Cineva era adormită şi îşi reprogramase orele, iar când a auzit unde sunt a sărit ca arsă din pat şi a început să robotească de colo colo. Am întrerupt-o plănuind o găseală să ne luăm de mâncare (mie şi celor 7 stomacuri ale mele în ce hal eram). Ce a urmat de aici a fost poveste. Undeva spre seară m-a răpus somnul şi am aţipit cam vreo oră două. Timp în care ea a fost plecată un pic să accepte livrarea cadoului meu.

Nissan Silvia

Pentru cei care nu sunt la fel de maniaci ca mine, sau cei care nu au pasiune pentru respectivele genuri de maşini. Este vorba de un Nissan Silvia. Hmm, unde am mai văzut maşina asta? Păi… s-a uitat cineva recent la header-ul blogului meu?

Yep, moşu’ a venit la mine sub forma unei pisicuţe mici cu aluniţă pe nas şi în tolba lui aveam un cadou dorit de zeci de ori copil fiind (deci şi azi îl vreau): o maşină cu radiocomandă scară mărişoară (1:10 cred) sub formă de Nissan Silvia.

De menţionat că sunt super fascinat de maşinuţă dar la iaşi nu m-am jucat cu ea mai mult de juma de oră. Să spunem că am fost preocupat cu cineva.

Deşi azi e miercuri pentru mine abia ieri a fost luni… şi încă nu de la ora 00:00 ci de la 06:00.
Abia atunci a plecat. De joi până atunci mă parazitează mâţa asta mică. Şi aşa de rău a fost încât abia aştept să aiba loc iar o situaţie similară.

A fost ziua ei, a fost ziua mea, a fost ziua noastră, a fost ziua tuturor… dar nu putem să ne plângem că am sărbătorit prea mult din pricina lipsei sărbătorilor în oraş… Eh, altă ocazie o facem lată, oricum a fost sărbătoare.

Dap, conform unei invitaţii deloc plănuite şi neştiute din timp, mi-am făcut drum la Soveja cu maşina. Şi mă urc eu în maşină şi aşteptam deja să se termine drumu. Numai bine ce mă mişcam eu binişor spre destinaţie, primesc telefon de verificare. Cum povestea era bine pusă la punct, stăteam calm.

Ei bine, atunci a avut loc ceva ce m-a făcut să urăsc Săgeata, vorbeam la telefon ce bine e în drum spre Soveja, cu maşina, şi se aude în fundal: “Stimaţi călători, urmează staţia Bârlad!”. În momentul respectiv, aveam mintea plină de cuvinte pe jumătate injurii, pe jumătate decente (că-s băiat gigel da?). Suna totul cam aşa: “Pizmazărecartoficuzarzărebăgamiaşbaniipecard”.

Trecem peste, viaţă pe acolo, două mâţe constant de îngrijit şi pe mine m-a trădat sănătatea (aia mintală desigur, că tot imunitar de bou am) . Asta e, se mai întâmplă, tot a fost excelent acolo. Şi pe drum înapoi, altă maşină: una mai veche, şi aia totuşi mai lăudată de unii. A fost foarte cald în ea, mi-a plăcut… mi-a ţinut pachetul cald şi gata de masă, iar haina când am coborât era ca scoasă din cuptor (mă simţeam ca în Seinfeld). Ceilalţi pasageri erau însă foarte ofuscaţi, nu pot spune că fără motiv, dar iarna e bine să fie cald. Da vara ce te faci? Noi am dat pe rece şi s-a făcut şi mai cald :eek:

Toate bune şi frumoase, eu spun că-i mai bine pe Săgeată decât pe vechile minuni, fie ele şi recondiţionate.

Climă controlată mult mai bine, mai silentioasă, şi mai comodă: aici controversă, scaunele sunt mai puţin comode dar suspensia e mult peste cele anterioare. Aici ocazional simţi un mic şoc, acolo eşti în bărcuţă toată călătoria. Totodată mai e problema eficienţei şi sunt sigur că în eventualitatea unei reveniri a infrastructurii (treptat da sigur), tot alea vechi ies în pierdere.