Cine doarme pe abdomenu’ meu, deşi nu-i e somn?

Cine mă distrage de la orice?

Cine mă face să dau sunetu la 1%?

Cine nu îmi amorţeşte mâna?

Cine mă face să scriu ciung?

Cine e în miniVacanţă?

Cine îmi acaparează toată viaţa?

Nici blogu n-a scăpat

Cine are o figură aşa angelică de nu mă lasă inima s-o trezesc?

Cine tocmai a tresărit?

Da, un amalgam de senzaţii…

Sunt acasă şi bine din punct de vedere fiziologic.

Cei cu vârsta psihologică sub 30 ani n-au dreptul la replică dacă mă întreabă ceva.

Am ales titlul pentru că e mai apropiat de vârsta mea ca vocabular, dar cunosc cazuri în care şi femeile păţesc asta.

Groaznic

Sunt eu cinic şi distant în foaaaaaarte multe privinţe, dar nu pricep şi credeţi-mă că am încercat suficient cum poate o fată să fie îndrăgostită lulea de cineva în condiţiile în care respectivul:

- nu o iubeşte;

- nu o apreciază;

- îi dedică atât de puţin timp pe zi încât se poate măsura cu o clepsidră breloc;

- nu vrea să o vadă (ocazional cu mici excepţii la ore mai târzii, de cele mai multe ori motivele fiind evidente);

- nu vrea nici măcar să discute cu ea;

- îi arată clar sau îi spune că o relaţie ce poate a fost o dată fructuoasă acum e stearpă;

- o calcă pur şi simplu în picioare

Ar mai fi ceva menţiuni de făcut, dar cred că sunt suficiente. Am trecut şi eu prin momente mai mult decât neplăcute dar nu sunt un exemplu de urmat. Totuşi, oricât de mult m-ar fi ţăcănit inima, când n-a existat nici măcar un semn de reciprocitate a intervenit şi creieru şi-a zis: bă gigi las-o mai moale că transpiri degeaba. Greu, dar a mers. Prin Greu vorbim de câteva zile… să spunem un maxim de 2-3 săptămâni. Nu sunt un exemplu bun de urmat, dar nu sunt exemplarul ăla care face uz inutil de glande lacrimare poate poate impresionează partenerul (sau fostul… după caz).

Situaţia asta, împreună cu cea în care el/ea îşi găseşte ocupaţie imediat cum apari în cameră sau cum apari cu vreo propunere de ieşire, sau de privit un film… sau câte şi mai câte nu se pot face în doi… sunt cele minore. La următoarele nivele apare infidelitatea, care e urmată la scurt timp de violenţă, fie verbală, fie fizică… de fiecare dată cu efecte tragice.

Sub orice formă apare problema asta, în general, băieţii îşi bagă şi rup orice legătură, iar reprezentantele sexului frumos… “Da eu îl iubesc, eu chiar îl iubesc”. Nimic de condamnat la asta, da’ dacă animalu’ ăla ţi-a rupt patru coaste şi ai avut nevoie de 15 copci să ajungi acasă fără să te machiezi roşu involuntar şi tot o ţii tare cu “eu tot îl iubesc” eşti fraieră.

Spuneţi ce vreţi, că aşa consideră unele că dacă suferă se simt importante că li se acordă importanţă, că dacă totuşi se mai gândesc ocazional la ele când au nevoie de rufe curate relaţia va merge sau că dacă într-o seară n-are chef “să facă ceva cu mâna lui” şi apelează la ştim cu toţii cine totul va fi perfect, a fost un mic impas.

Aiurea, eşti fraieră cu FRAIER şi Ă mare… aşa ceva nu se acceptă şi gata.

Nici extrema cealaltă nu e tocmai soluţia, dar căi intermediare sunt mai mult decât suficiente.

Câte ar mai fi de scris… dar probabil revin altă dată cu aşa ceva. Nu ca să spun că băieţii sunt extraordinari că au atâta indiferenţă înmagazinată acolo gata să iasă oricând la iveală, spun doar că trebuie să ştii când să dai drumu’ şi poate chiar să cazi. Cum altfel să te ridici?

Fără review la film…

Revin doar asupra ultimului articol.

Am fost să văd ploaia aia infamă de stele, ploaia a fost cam mocănească, nu… cam de vară. De fapt, cam mocănească şi de vară. Dar au fost frumoase şi ce a fost mai important, am evadat puţin din cotidian, am stat puţin la discuţie despre toate lucrurile imature posibile.

Un drum înapoi rapid şi puţin condus şi sunt ca nou, doar că mai bun… Încep să cred că automobilul e unul din două lucruri care îmi dau cu adevărat speranţă. Mai pui o mână de oameni şi s-a terminat lista… Nu-i nimic, am ce-mi trebuie pentru o viaţă minunată.

Postul ăsta nu e programat, nu ar putea niciodată fi programată o simţire, cel puţin nu după mine.

Singurul motiv pentru care înşirui aici toate prostiile ce-mi trec prin minte e pentru că eu consider că deja i-am lăsat suficiente offline-uri să mă considere obsedat. Caracteristică oarecum bine meritată…. nu mă pot abţine. Aş încerca să mă scuz spunând că dacă aţi cunoaşte-o mi-aţi da dreptate… N-am nevoie de scuze, ştiu eu ce simt, ce merită, ce visez, ce-mi doresc şi ce-mi trebuie. Deja după propoziţiile astea ar trebui să aveţi o idee. Ignorăm orele sumare de somn, extraordinarul efort depus pentru curăţenie, minimul efort depus pentru consum, sau cel pentru socializare.

Toate, absolut toate, au efecte pozitive, dar cumva nu trădează nici o apropiere de punctele de maxim când şi mort de oboseală să fiu, amorţit să nu-mi simt extremităţile, şi cu suficient la bord să fac de ruşine propria mea greutate tot n-aş putea s-o refuz dacă mi-ar cere s-o duc în braţe câţiva kilometri. O fi o prostie slăbiciunea mea, n-o fi… prea puţin contează. O tratez totuşi, pe perioade cu desfăşurare variabilă dar întotdeauna aparent infim de scurte…. şi cu distracţii şi alte mişmaşuri…

Merge, atunci, apoi sunt nevoit să încep a face prostii de genul postărilor după nopţi nedormite….

Acum am puţin de aranjat pe aici.., neglijabil…şi binevenit întrucât mă ţin ocupat….

Mi-ar plăcea să-i pot spune:

Ia cu tine numai slipul

Hai să numărăm nisipul,

dar ştiu că deşi nu-mi aparţin cuvintele, mai au o problemă gravă…. când sunt cu ea nu mai ştiu nici să număr dincolo de doi.

La revedere… mă pun pe consumat timpul cu alte lucruri (degeaba… dar trebuie să încerc….)

Spăl vase şi ascult tango-uri… gândindu-mă cum mi-aş plimba mâinile mirosind a Fairy Oxy-whatever pe spatele ei lin, prevestind urmările unui astfel de dans…