Un cuplu destul de inaintat ca relatie în pat… ea la un moment dat ajunge în aşa fericire că loveşte lampa care se aprinde. Uite aşa îşi surprinde soţul făcând-o fericită cu un vibrator performant.

- Impotentu’ naibii… atâta timp m-ai minţit?

- Dragă ştii…

- Nici o dragă… cum ai putut? Explică imediat!

- Păi, îţi explic tot ce vrei dacă îmi spui cum de avem doi copii.

Vreau atât cât pot… să fiu copil. Ce era aşa fermecător la copilărie pe lângă lipsa grijilor? Aveai prieteni cu care te băteai pe surprize la gume Turbo, nu-ţi convenea un schimb, spuneai că nu mai vorbeşti cu el şi dura 15 minute. Dacă era chiar aşa de jalnică negocierea, spuneai că nu mai vorbeşti cu el niciodată şi dura 15 minute.

Dacă vroiai să-ţi faci prieteni noi trebuia doar să ştii că respectivu’ are vreun apelativ, de orice natură oficială sau vreo poreclă inventată pe loc. Aveai nevoie de ea, să-l strigi la jocuri, jocuri de care mulţi am uitat, dar mulţi nu le mai învaţă. Şi e păcat…

Apar noi jocuri, care te consumă psihologic în loc să elibereze energia specifică vârstei. Zicea un artist dinăsta mai obscur pe la noi, Bitză parcă… cum că generaţia lui e formată din copii îmbătrâniţi înainte de timp. Oare doar generaţia aia?

Nu impun să facă toţi ce vreau eu că nu-s un copil rău… dar rog să-mi dea fiecare câte o poreclă să-i strig la joc… orice joc… numai să fie suficient de simplu să poată fi jucat de oricine şi pe oricine să pot numi prieten pe baza poreclei respective. E chiar aşa de greu?

Nu vă imaginaţi cât e…

Vă recomand o notă muzicală, ascultaţi cu atenţie şi încercaţi să eliminaţi ideea: voi fi copil cu nepoţii mei… când voi avea totul asigurat. Niciodată nu poţi garanta asta… dar ce e garantat e că-ţi va fi mult mai greu să fii copil cu un şold artritic, osteoporoză, tensiune deviată de la normal sau alte minuni. Ar mai fi şi problema cu care s-a confruntat chiar interpreta melodiei…

Nu era frumos când o minge şi fuga ţineau de foame? Sau când aveai telefon mobil care nu ştia decât “Hello, operator here!” şi vreo 5 tipuri de bipuri? Sau când stăteai pur şi simplu şi te uitai la trenuri, la maşini sau după avioane şi-ţi ziceai… Vreau să mă fac…!

Da ştiu… nu prea sunt genul cinefil, da am anumite gusturi şi în domeniu.

Aş scrie de un grătar la care au ieşit scântei din foi de viţă… Nu e vina mea că m-am simţit foarte masculinos când spărgeam lemne de am făcut aproape suficiente pentru un foc de tabără. Tot nu e vina mea că anumiţi oameni care “au sărutat o ţigancă” că au pus toate lemnele de era să lase gazda fără foişor. Nu Andrei, nu de tine zic!

Dar să revenim. Film. Zicea unu mai pasionat de medicină acu recent să ne adunăm la el, să ne uităm la Un comisar acuză. O idee decentă, hop micropopcornu cu noi şi berea… şi biscuiţii Zeo cu glazură pentru masculul feroce din gazdă care i-a servit calzi cu un Redd’s rece, aş fi zis bere da nu vreau să mint.

Teoretic, idee bună, practic… cine vrea să audă “Un fleac… m-au ciuruit…” se uită pe B1 TV sau pe ce alte posturi tot dau filmele astea “tinereşti”. Schimbare de planuri, doi oameni … ceferiţi fără ceferie, aleg film nou: Monsters Inc. Nu suntem chiar aşa de afoni, l-am mai văzut de vreo trei ori, da tot am râs de ne-a ieşit malţu pe nas. Mă rog, celor care au băut bere… lui Iulian i-a ieşit ceva zahăr şi cacao.

Şi aşa, pe o plimbare răcoroasă pe drum înapoi, bucurându-mă de oameni foarte amabili care trag pe dreapta, lasă geamu’ în scârbă şi zic “Club aisberg?”… (nu zic că erau brăileni… că n-am nimic cu ei la volan, nu m-aş lua niciodată de aşa un lucru) … îmi trecea mie prin minte… curentu de aer.

Şi mă gândeam… câte ocazii mai ai să fii copil? Să fim serioşi, n-ai să convingi mai mult de 3-4 persoane să joace “Raţele şi vânătorii” cu tine, iar asta n-ar fi mare realizare. Dar să-i aduni să te uiţi la un film absurd în care un monstru mic şi verde tremură încercând să-şi ţină greutatea pe picioare după ce s-a lovit la testiculele inexistente e un compromis decent.

Data viitoare, mergem pe principiul, bigger, better and uncut…

Mai multe floricele, mai multă bere, poate mai mulţi participanţi, şi “Toy Story“, “Toy Story 2“, şi “Mike’s New Car“.

Chestia e…că am căuta un film, neapărat animaţie, preferabil Pixar, cu care să ne râdem plămânii dimineaţă când suntem cel mai terminaţi. Aştept propunerile voastre, poate de unele n-o să râd ca la film.

Şi mă făcui în urmă cu ceva postări că avertizez de un soi de prezentare a unei cărţi din care citisem ceva pe la un curs, nu mai reţin articolu’, da e pe site sigur. Doar că mi-e lene să caut acum. Cartea în cauză se găseşte aici şi m-a atras nu că mă gândesc la odrasle de pe acu’ ci doar că ştiu că-s dereglat şi vroiam să văd dacă are legătură teveu’ cu ce am. După niscaiva lectură m-am convins că nu, sunt diliu pe barba mea.

Recomand lectura viitorilor părinţi, nu neapărat pentru soluţiile ce le oferă, cât pentru distragerea de la stresul aşteptării. Cartea asta e de fapt un rezumat al unei alte cărţuloaie ce este un rezumat al studiului pe care şi-a pierdut omu’ viaţa. Cuvântul înainte dă un exemplu de american care şi-a ratat viaţa frecând menta prin faţa televizorului şi apoi calculatorului, eventual pe site-uri porno. Plecând de aici adaptează situaţia la a noastră ţară multilateral dezvoltată, şi dă ceva simptome ce se manifestă prin emisiuni gen “Super Dădaca”, “Schimb de mame” şi alte din oala lor. Câteva capitole tratează erosu, şi omuleţii de nouă generaţie (nu ca mine… eu cu Cernobîlu’ la centură) care nu se pot uita la o fată dacă nu arată a starletă porno şi care nu apreciază nimic altceva decât senzatiile cauzate de endorfină.

Printre capitolele astea se tratează problema ştiinţific, cu subdezvoltarea anumitor zone ale creierului, cu relaxarea conexiunilor între ele, cu lipsa de concentrare şi abilităţi pentru lucru cu mâinile (mă rog… la capitolul cu erosul e o excepţie la capitolul ăsta) datorate de pasivitatea ecranului de-i spală creieru’.

Apoi mai vine o problemă, partea cu violenţa manifestată tot mai des, datorită unor pseudoeroi negativi care creează impresia că răul nu doar că este bun ci şi dezvoltă abilităţi de rezolvare a unor probleme existenţiale. De asemeni apare o concluzie cum că pentru majoritatea copiilor creierul lor nu face distincţie între violenţa fictivă din cutia luminoasă şi cea reală, astfel dând naştere la o mică monstruozitate în devenire… victimă a lipsei de afecţiune şi a societăţii de consum (trebuia sa pun şi o prostie economică aici să pot dormi liniştit).

N-aţi înţeles mare lucru? Nu-i nimic, citiţi cartea şi vă lămuriţi cu multe… preferabil înainte să avandonaţi gânguriciu ăla roz în faţa televizorului sau tastaturii.