De unde am rămas la somnul ăla ce a acoperit mai toată ziua am făcut ochi câteva ore mai târziu şi-am deschis TV-ul că încă nu eram gata de vreo ieşire.

Veştile de la el n-au fost prea geniale:

În primă instanţă, posturile erau puţine.

În a doua instanţă posturile româneşti erau şi mai puţine.

În a treia instanţă nici alea puţine cum erau nu mergeau bine.

În a patra instanţă, restul erau dublate în ungureşte .

Şi în ultimă instanţă, Piţi s-a certat cu Jiji… România era în doliu.

Am lămurit-o cu televizoru’ în următoarele 2 săptămâni avea să stea în cea mai mare parte a timpului pe Music Channel şi pe Hallmark.

Citeşte în continuare

După cum unii din voi ştiu, iar restul află acum, abia ce m-am întors din “concediu”.

Ghilimelele sunt puse nu pentru că nu a fost relaxant (în ciuda unor momente tensionate) ci pentru că al meu concediu nu e legat de o pauză de la muncă ci mai degrabă un tampon (din ăla de tren ok? ) înaintea începerii acesteia.

Întâmplarea cu pricina a avut un început destul de imprevizibil deoarece nu a fost o creaţie proprie ci una în care depindeam de cineva, să-i zicem socru-miu. Astfel, urma să mergem la mare cu plecarea duminică noaptea, una din opririle de pe traseu fiind aia în care urma să fiu şi eu luat la bord.

Cu două zile înainte situaţia s-a schimbat, astfel că mergeam la munte, mai exact la Sovata şi că trebuia să-mi fac deja bagajul şi să sar la drum. După o zi de şoc şi pregătiri, m-am pus să dorm pe la ora 3:00, şi aşa de bine şi mult ce-am dormit că la 5:55 eram în tren. Mna, n-ar fi aşa o problemă că o să dorm imediat la loc, cumva însă nu m-a vizitat Moş Ene. Ora 11 m-a văzut pe peronul dintr-o gară pe care scria Iaşi.

Citeşte în continuare

Da dom’le… veni şi vremea să mă suportaţi iar p-aci.

Şi na, cum vine omu din concediu?

Păi, evident, obosit şi cu chef de cârcoteală.

Să începem, predarea la autogara “de la gară”. Prima impresie nasoală pentru că, deşi vis-a-vis de gară e un parc “Tractorul” (nu… chiar aşa se cheamă) la care ai acces de pe peron direct, cum ai ieşit din gară eşti îmbrăţişat de două lucruri, cum ar spune cei ironici, minunate: miros de fast food şi gălăgie de pe centura oraşului. Şi ce mare lucru centura oraşului? Păi nu ar fi mare lucru, e chiar frumos făcută şi organizată. Problema apare la ăia de se rătăcesc pe ea. O fi ceva la aeru de oraş de munte sau doar tentaţia unui ecou serios, dar cert e că toată lumea acolo claxonează şi adoarme cu mâna pe buton.

Hmm, la stânga mall, în faţă complex tot prin zonă. Ambele de cacao. Hai totuşi să vedem cât de cât orasul “nou”. Ei bine, e nasol. Partea veche e ok, exact ca-n vederi şi pliante. Rustic şi frumos, dar cu interfon şi termopan.

Revenind la uaminii ăia de le zice braşoveni. Pe scurt: Aproape peste tot găseşti fast-food şi ocazional te impiedici de un restaurant în toată regula. Da nu îţi ridica mari speranţe… n-o să te ajute mult programul. Prin rânduri imense de standuri cu fast food, găseşti vreo două magazine simpatice cu lenjerie, apoi vreo două trei cu telefoane, şi un sex shop. În farmacii cam ruşinoasă treabă să ceri prezervative anume. Nu de alta, dar pui farmacista în postura proastă de a-ţi recomanda alt tip. Eh, aici distracţie. Să fiu rău? Să trag o concluzie?

Încă nu, o amân.

Piaţa e cam dezamăgitoare, iar aprozarele au ceva chestii de vânzare care pe întuneric aduc a legume. Conservele, în schimb, lucesc de nu-i adevărat. Hai, inima-n dinţi. Să gătim! Toate pregătelile, numai că uitasem de chibrituri. “Revin imediat”. PE NAIBA! M-am pus pe alergat degeaba. N-am găsit, am apelat la o brichetă.

Să revin la concluzia aia? OK, Braşovul lasă impresia unui oraş locuit de personaje care se îndoapă cu fast food până nu mai încap în lenjeria intimă de tre să cumpere tot timpu alta nouă. Cum dimensiunile cresc, apar şi ceva jucării de la Sex Shop pentru a distrage atenţia. Şi uite aşa se bucură ei de potenţă şi cifrele reduse ale frigidităţii de rămân fără anticoncepţionale farmaciile. Care ajung prea târziu la astea, îşi umflă buza şi se riscă…. sau ies în trafic şi claxonează uitându-se după alţii “NF”.

Adică nefericiţi mă perverşilor.

A, hai să pun şi o galerie să spăl ruşinea.

După cum unii dintre voi ştiu, sau au observat, în ultimele zile n-am prea fost de văzut… motivul? Am fost într-o vacanţă în Tenerife. M-am cazat la Hotelul Spitalul Judeţean Galaţi într-o celulă…ăâă asta… cameră superbă. Nici nu vedeai urmele de sânge, puroi sau naiba mai ştie ce altele deşeuri biologice mai erau pe acolo, dacă erai orb. Eh, acu că v-am prins în linia de părţi bune… să adaug, şi iluminarea minunată a celulei pe care o împărţeam acolo cu alţi nefericiţi (am avut ocazia să mă bucur singur de astfel de minuni, da ce rost avea?), care era în mare parte opera unuia dintre colegi, şi a soarelui.

Foame? Nu-i nimic la orele potrivite se striga suita la masă… se serveau diverse chestii pasate drept mâncare, şi ţin să menţionez că am văzut multe cantine unde mâncarea era deplorabilă, da aici, impresia este net superioară. Analogiile ar include ciorba şi amestecuri sterilizante… Cantine, cantine, da aici era spital, luăm în calcul mâncarea de regim… de fapt nu, nu era nimeni la secţia în cauză la regim, (ce mâncăruri servisem fără sare în urmă cu 11 ani se consideră delicatese) aşa că la capătul ecuaţiei situaţia dezastru şi aici.

Impresia de Ev Mediu era dublată când intrai la baie… majoritatea pacienţilor erau la secţia în cauză cu probleme respiratorii şi cu dificultăţi în perceperea mirosurilor, totuşi aroma ce te lovea când intrai acolo îţi făcea pansamentu’ să se încreţească şi sinusurile să sângereze.

Personalul era calificat decent… comparativ cu condiţiile erau excelenţi şi meritau premii pentru că se riscau să lucreze în astfel de situaţii, dar absenţa unor “stimulente” (vorba aia “e sezon la mers în italia”) beneficia de strâmbături din nas.

M-a anunţat că pot pleca acasă… am renăscut… am trăit răsăritul de după o noapte viscolită îngrozitor. La revedere, jos mă aştepta Matico, sper să nu mai merg pe acolo nici ca vizitator.

Acum câţiva ani în cursul unei săptămâni au fost două evenimente majore: România a fost invitată în cadrul NATO, şi sâmbătă sau duminică a aterizat cu mare tam tam “Er fors uan” şi a venit nenea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. După ce s-a terminat distracţia din piaţa unde se înghesuiseră atâţia oameni în ploaie să vadă pe Mona Lisa la un pahar de discuţii publice cu, teoretic, cel mai puternic om din lume, Antena 1 a difuzat un talk-show la care era invitat Ion Cristoiu. Când moderatorul i-a cerut părerea despre cum se simt românii la momentul respectiv a spus: “Probabil îşi spun că iar vine luni”. Problemă pe care mi-am pus-o şi eu acum câteva minute când m-am trezit. A fost Crăciunul, a fost revelionul, a fost revederea cu prietenii şi colegii care învaţă la facultăţi prin alte localităţi, a fost şi masa în oraş cea de taină înainte de plecarea lor înapoi. Atât de mulţi “a fost” că deja probabil ţi s-a făcut la fel de silă cum mi-e. Nu-i nimic, va trece luni când te vei izbi de fericirea sfârşitului de vacanţă sau concediu şi vei reveni la un program pe care, probabil, îl urăşti făcând ceva ce, probabil urăşti pentru cineva care… să spunem că nu-ţi este tocmai drag. Cei care lucraţi în program de genul dar îl iubiţi încetaţi să vă mai minţiţi :lol: .

Succes cu pregătirile pentru Ziua L.

Mă duc să-mi iau micul prânz mare să mai ascund din starea asta în mâncare. Notă: cei cu metabolism rapid să nu încercaţi asta.