Dramatic titlul dar unele momente ale zilei mă pun fix în ipostaza asta şi până mai devreme nu mi-am dat seama de ce.

Am crezut că e vorba de plictiseală.

Apoi a venit rândul problemelor din familie.

Şi cum astea numai singure nu vin… a venit rândul rudelor lor (a problemelor, nu a familiei).

Într-un final, după cugetare intensă, serioasă, absolută, uitându-mă la videoclipuri pop româneşti din urmă cu cel puţin 8-9 ani am ajuns la concluzia că nu e niciuna din astea.

De ce? Păi simplu, muzica, cel puţin cea care-mi aduce un pic de nostalgie, poate chiar mai multă decât am nevoie, în general îmi dă şansa să mă întorc prin momentele vieţii mele în care singura-mi grijă era cum să fac rost de pokemonul numărul 134 pentru a completa albumul şi cum arată fără bluză o anumită domnişoară. (ok recunosc că aici mint, de fapt eram curios cam cum arată mai toate fără bluză) (iar pokemonul în cauză avea alt număr).

Nu e asta deci. Îmi lipseşte altceva… şi a durat puţin până mi-am dat seama. Este vorba de viteză.

Nu e mare ştire, dar chiar simt nevoia de viteză şi momentan nu prea dispun de mijloacele necesare să-mi potolesc această poftă. (Shut your pie holes aboot the risks i be well aware and it don’t be bothering my grammer)

Nu vorbesc de alergat, n-am nevoia asta atât de impregnată în psihicul meu iar încălţări uşoare şi costumaţie sport am…