Dimineaţa e un termen subiectiv însă ştim cu toţii ce enervant poate fi să fii trezit de un telefon neaşteptat. Chiar dacă vine cu 30 secunde înainte să-ţi sune alarma sau înainte de ora uzuală la care te trezeşti, apelantul va fi băgat, scos sau, cel puţin, trimis undeva “de bine”.
Ei, eu păţesc destul de des să mă regăsesc în situaţia asta, în mare parte pentru că dimineaţa mea începe puţin mai târziu ca a altora.
Azi, norocosul de la celălalt capăt al firului a scăpat uşor. Deşi dormeam, ştiam că e târziu (era 10:12) şi că dacă mai stau febra musculară pe care o am la spate nu-mi va fi prietenă.
Astfel, m-am ridicat destul de împăcat cu ideea şi dau să răspund. Înainte de asta, am aruncat o privire numărului care mă suna să văd că era unul necunoscut. Citeşte în continuare
Eu sunt un om visător, de fapt, sunt un om care se bucură de visele lui. Nu alea de a fi, a ajunge, a face… ci alea care le are în fiecare seară.
Cranberries – Dreams
Tot visând eu aşa, n-am putut să nu observ că există câteva recurenţe destul de amuzante:
1) Mereu merg la acelaşi cabinet medical/spital. Nu ştiu cum se face dar dacă am vreun vis în care tre să merg la doctor, încăperea în care are consultul e acelaşi.
Fie că aflu că sunt perfect sănătos şi poate începe the summer of George, fie că urmează să aflu că am vreo boală incurabilă şi că o ţin sub control (Wolverine aşa puţin), locaţia se repetă. Culmea, nu e singurul lucru care se repetă.
Mereu când merg la doctor, beţivu’ merge cu mine şi de fiecare dată medicul se schimbă. Nu îmi aduc aminte faţa sau semnalmentele cuiva da ştiu că beţiv râde primu’ de mine.
Ultima oară a fost interesant, mergeam la doctor degeaba şi acolo m-a atacat o balenă ucigaşă.
Mă simt cam egocentrist în ultima vreme aşa că am hotărât să vă tratez cu ceva diferit în minte, câteva din gândurile MELE.
Ignorând încărcătură emoţională de cuplu, sună naşpa că n-am prins o iarnă timpurie nici în decembrie d-acu. Chiar e nasol:
Evident, nu pot să fiu absolut sigur că totul este despre mine. Mereu. Aşa că am să vă spun ce vreau de la ceva persoane din viaţa mea:
Dacă tot s-a adus subiectul despre mine, n-ar fi rău să îi menţionez şi pe cei, din nefericire, mulţi din trafic”
Totuşi ţin la ţara mea. Deşi nu am avut drapelul la avatar, pe facebook sau pe oriunde altundeva, îmi place România. Cu atât mai mult mi-ar place dacă:
Eu, discret, tăcut, am totuşi o problemă de lămurit. Pentru cei care vor să-mi dea sfaturi (mai ales când nu le cer):
Poate nu în această casă, dar de multe ori vreau să mă întorc la cea specială. Cea pentru care acasă să nu fie un titlu pus “default”:
Şi ştiu că orice ar fi, asta îmi urez şi doresc mai departe:
Astăzi, 30 noiembrie, pentru locuitorii orăşelului ăsta de-i zice Galaţi e o zi mare. Azi e prin calendar trecut un anume sefe Andrei (să trăiţi cu numele!), lucru care semnalizează patronul oraşului (una din expresiile care mă zgârie cel mai tare pe ureche).
Evident, cu aşa ocazie sunt tot soiul de întâmplăţiuni şi procedee prin oraş de câteva zile, azi duse la maxim. Nu sunt încântat de toate, dar sunt multe plăcute şi fără îndoială am să iau parte la câteva.
Ce mi-a trecut prin cap recent e că nu părem a avea un blog cu care să reprezinte oraşul. Chiar dacă la mine în ‘roll cea mai mare parte din legături duc la un blog al unui gălăţean, nu e niciunu’ concentrat asupra oraşului.
Galati
La o scurtă căutare pe google n-am găsit nimic cu adevărat important în aspectul ăsta. Avem destui angajaţi în aceste practici, prea puţini au câte un articol răzleţ despre oraş. Citeşte în continuare
Mă numesc Lupică George şi-ncerc să mă lămuresc cum stă treaba cu blogging-ul.
Până ce ajung la nivelul la care să mă pricep cu adevărat la asta am să am nevoie de încurajarea ta prin comentarii la articolele mele, prin abonare la RSS (pentru update-uri pe mail un pic mai jos) sau, de ce nu, prin câteva cuvinte trimise prin formularul de contact.