Am crezut că e vorba de plictiseală.

Apoi a venit rândul problemelor din familie.

Şi cum astea numai singure nu vin… a venit rândul rudelor lor (a problemelor, nu a familiei).

Într-un final, după cugetare intensă, serioasă, absolută, uitându-mă la videoclipuri pop româneşti din urmă cu cel puţin 8-9 ani am ajuns la concluzia că nu e niciuna din astea.

De ce? Păi simplu, muzica, cel puţin cea care-mi aduce un pic de nostalgie, poate chiar mai multă decât am nevoie, în general îmi dă şansa să mă întorc prin momentele vieţii mele în care singura-mi grijă era cum să fac rost de pokemonul numărul 134 pentru a completa albumul şi cum arată fără bluză o anumită domnişoară. (ok recunosc că aici mint, de fapt eram curios cam cum arată mai toate fără bluză) (iar pokemonul în cauză avea alt număr).

Nu e asta deci. Îmi lipseşte altceva… şi a durat puţin până mi-am dat seama. Este vorba de viteză.

Nu e mare ştire, dar chiar simt nevoia de viteză şi momentan nu prea dispun de mijloacele necesare să-mi potolesc această poftă. (Shut your pie holes aboot the risks i be well aware and it don’t be bothering my grammer)

Nu vorbesc de alergat, n-am nevoia asta atât de impregnată în psihicul meu iar încălţări uşoare şi costumaţie sport am…

Eu unu sunt mai greu de convins. Nu stai.

Eu unu sunt foarte greu de convins. Pe-aproape.

Şi sunt mult mai greu de convins atunci când e vorba de ceva de care nu se leagă nici un fapt… nimic palpabil, nimic credibil. Pe scurt, dacă nu ajunge la receptorii simţurilor mele nu cred că e. Nu e ceva tocmai complicat, e simplu ca bună ziua. N-am citit nici o învăţătură a vreuneia din religiile existente şi nici nu cred că dacă am s-o fac am să găsesc “mântuirea” prin ea.

Ce e, ce ar trebui să fie, ce va fi această mântuire n-am nici cea mai vagă idee şi am serioase dubii legate de faptul că voi afla vreodată. Că am dubii, pentru mulţi care nu vor găsi un argument la prostia de o am de zis aici vor spune simplu că înseamnă că totuşi cred. Nu, nu cred, pur şi simplu am avut o copilărie când n-am avut de ales şi mi s-a băgat pe gât astfel intrând în mintea mea până la gradul la care a durat ani buni să le scot iar procesul încă n-a luat sfârşit.

Până una alta, am altă grijă, de ce într-o lume modernă procentul celor care cred în continuare este atât de mare: în 2005 (astea-s cele mai recente date pe care le-am găsit) 84% din populaţie credea într-o religie (nu e neapărat vorba de zei).

Evident, sunt aproape complet afon cu ce înseamnă fiecare dintre aceste religii, cu care-i sunt învăţămintele şi cu modul în care te alegi cu ceva din adoptarea ei.

Există însă câteva care-s pentru mine a naibii de idioate.

Prima pe lista mea este următoarea şi este foarte importantă deoarece este cea care generează cel mai mult fanatism şi azi. Vorbesc desigur de islam. Islamul este o religie super, în care ăl de sus e numit Allah, el a vorbit poporului printr-un profet numit Muhammad. Asta e partea boring, destul de standard. Partea interesantă e că unul din cele 5 principii ale acestei religii este că orice adept trebuie (dacă poate – pe ce cauze se stabileşte dacă poate nu va fi aflat prea curând) cel puţin o dată în viaţă să se ducă într-un oraş numit Mecca şi să arunce cu pietricele într-un perete.

Tentant nu-i aşa? Hai să plusez, în cadrul acestei evident esenţiale festivităţi se întâmplă de multe ori ca panica şi aglomeraţia să se întâlnească rezultând în scenarii în care mor câteva sute de oameni şi alte câteva sute sunt răniţi. (Nu vă imaginaţi că asta se întâmpla acu 1000 ani că în 2006 au dat colţu 346 inşi şi 289 au fost răniţi.

Mai e una şi mai bună, cine are tupeul să se ia de soarta marelui zeu, sau a ideilor sale, a belit-o la modu’ cel mai deplin, de-a lungul istoriei fiind câteva probleme serioase legate de situaţia asta, cea mai importantă fiind faptul că un nepot de-al lui Vincent van Gogh (poate aţi auzit de el, e tipu’ ăla care auzea aşa de bine că s-a hotărât că se poate lipsi de o ureche) pentru că acesta regizase un film numit “Submission” în care se critica tratamentul femeilor in islam.

Terorism poate? Nu au inventat ei conceptul, dar frate ce-l mai aplică… Când ajung eu la putere am să-i eradic pe toţi 1. câţi miliarde sunt. O bombă nucleară şi urmările sale sunt mai rentabile decât efortul necesar menţinerii lor vii. Jihad pe naiba, nici un stres.

Mai e de zis, dar am să schimb subiectul spre creştinism. Dacă islamul a dus (mai mult sau mai puţin direct) la moartea oamenilor, creştinismul a dus la moartea mult mai multora. Puii mei, ce poate să te mire că adepţii o fâlfâie la cruciade şi împing “păgânii” la foamete cât le dau lecţii de religie înainte de un blid cu ceva aproape comestibil când zeul lor taie, spintecă, îneacă, trăzneşte, ameninţă că vor ajunge oamenii în situaţia în care vor fi nevoiţi să-şi mănânce proprii copii (pare absurd dar se găseşte în Biblie Deuteronomul 28: 53-57) şi alte minuni.

Pur şi simplu denotă atrocităţi depline, dar e ok, că vezi tu, şi-a trimis fiul pe pământ să ne spele păcatele şi drept răsplată l-a omorât. Nu-i problemă asta, pentru că oricum fiu-su’ e el şi el e omnipotent. Deci e în regulă dacă se omoară că se poate renaşte. Şi astea pentru noi, pentru a ne salva pe noi, proştii pe care i-a făcut limitaţi dar totuşi cărora le-a dat posibilitatea de a alege liber (între slujirea sa şi plasarea în chinurile iadului – întradevăr, o grămadă de variante are libera alegere), numai că există o schemă. Deşi ne-a spălat păcatele moartea fecioraşului încă suntem păcătoşi de la naştere.

Wait, what? (nici mie nu-mi place romgleza dar efectul se pierde în traducere)

De fapt, e o problemă de context, atât timp cât sunt ateu’ eu nu înţeleg. Păi asta ştiu, eu nu înţeleg pentru că Biblia e o colecţie de plusuri şi minusuri destinate să acopere tot felul de situaţii în care oamenii pot citi ceva ulterior. În ultimă instanţă, dacă interpretezi suficient o colectie de benzi desenate Garfield îţi poţi face o religie destul de consistentă atâta timp cât găseşti suficienţi urmaşi ce ştiu să se facă auziţi.

Nu-mi săriţi în cap, nu vă spun că e începutul şi finalul automobilismului că ştiu de departe şi bine că nu e. Clipul însă mi-a smuls câteva zâmbete de dimineaţă.

Eu o chestiune nu prea pricep totuşi, posesorul Furiei Galbene a făcut aceeaşi facultate cu mine da eu n-am văzut niciodată maşinuţa prin parcare p-acolo. Probabil are deja gagică şi un astfel de aspirator în faţă la Ştiinţe Economice ar crea probleme “acasă”.

Either way, eu abia aştept să plec cât mai departe de Bestia albastră dar ştiu că de fapt va fi tot timpu’ cu mine.

(Atenţie, imaginile de aici sunt similare dar nu sunt ale maşinilor respective)

Aşadar, în ordine cronologică am să încep cu franţuzoaica. Trebuie să vă spun că, spre ruşinea mea, nici acum nu ştiu exact ce motorizare avea. Ce pot spune sigur e că e diesel, dar până ajungem acolo mai e.

Maşina în cauză e vopsită roşu şi are un interior deschis la culoare. Culorile astea se împacă bine cu aspectul (care, deşi controversat, îmi place foarte mult) maşinii dar în afară de culoare nu sunt foarte sigur de interior. Îmi place la nebunie cardul, e o soluţie foarte elegantă însă mi se pare stupid butonul de start. Logica mea de functionare ar fi să pun cardul, să apăs o dată start şi “să pună contactul”. Să apăs a doua oară, să pornească şi să existe şi o metodă de anulare. Poate nu pare o problemă dar atunci când opreşti motorul dar ai uitat geamul deschis îmi pare idiot să fii nevoit să porneşti motorul. Există o metodă de a “pune contactul” însă nu e prea ergonomic gândită şi nu tocmai elegantă – lucru absurd când te gândeşti că tot scopul cardului e ergonomia şi eleganţa.

Tot legat de interior trebuie spus că este o maşină suficient de mare şi comodă putând adăposti cinci persoane lejer. La 1.81 ai mei pot sta în spate relativ lejer, însă nu rămâne mult loc de un hop că te lipeşti relativ uşor de tavan. În afară de asta treaba e ok, comod, primitor, silenţios.

Portbagajul sigur are pe undeva o dimensiune specificată dar e irelevantă, ca s-o exprim cât de cât, trebuie să înţelegeţi că bagajele pentru patru persoane şi un câine au găsit loc rapid în el. Dacă luăm în considerare că două persoane au fost muieri putem spune că e clar mare portbagajul.

Hmm, trecem la chestii mai plictisitoare un pic. Economie, ecologie, e…t cetera.., important e următorul lucru, în condiţiile listate mai sus, urcând pe munte, cu mers atent s-a ajuns la 5.8 l/100 km. Pe toată durata călătoriei (Botoşani-Sovata, Sovata-Botoşani plus ceva drumuri prin zonă) media înregistrată a fost de 4.3l/100 km. Îmi imaginez că la aşa consum, nici prea mult dioxid de carbon nu sare.

Continuând spre partea mai interesantă (cel puţin pentru mine) şi anume performanţele trebuie să spun că franţuzoaica nu prea poate să fugă, de fapt, asta e cam crud. Am să vă spun că nu-i place. Ea poate dar nu prea se pricepe iar “inima” ei nu e suficient de “pasională” încât să te facă s-o fugăreşti. Ar mai fi ceva nemulţumire legată de direcţia care e cam falsă şi de faptul că se simt cam puternic vibraţiile motorului în schimbător.

Drept concluzie aş spune că e o maşină ideală pentru un tip responsabil (5 stele Euro NCAP, consum), interesat de confort (suspensie moale, motor leneş, pedale foarte uşor de acţionat) dar cu personalitate puternică (aspect îndrăzneţ, şi destul de multe chestii ce ar putea fi numite “soluţii inteligente” – cardul, frâna de mână foarte “manly”).

Schimbând situaţia spre Civic vă spun de la început că sunt conştient că vorbesc de-o maşină total diferită dar am să mă axez cam aceleaşi puncte de interes.

Aspectul îmi place ca pachet. Adică e cuminte şi e cât de discret posibil, poate termenul “sleeper” e mai potrivit. Cam rigid termenul, ce-ar fi s-o descriu ca o călugăriţă dinaia din poveştile găsite prin reviste erotice ieftine. Din nefericire, interiorul nu prea mă fascinează la fel de mult. Este totuşi practic, adică e posibil să nu fie tocmai după ultimele standarde însă este cumva exact cum îmi place, comenzile care acţionează luminile, avariile, ştergătoarele, toate sunt acolo unde trebuie (cred eu).

Fiind o maşină în două uşi, joasă, nu va fi tocmai imensă la spaţiu dar patru persoane adulte pot călători foarte confortabil în ea şi pentru fiecare încape câte un rucsac mărişor. În cazul maşinii cu care m-am dat eu, cred că două erau suficiente datorită unei cutii imense cu un cerc pe ea şi deasupra căreia stătea ceva metalic pe care apăreau literele AMP. Nu am nici cea mai vagă idee ce-o fi fost.

Tare mi-ar place să vă spun cam ce consum are maşina, dar deşi am o idee bunicică asupra distanţei parcurse nu pot spune c-am fost tocmai cel mai cuminte om la volan posibil, drept urmare n-a fost nici o situatie de mers in vreun fel economic. Chiar şi aşa, situaţia a fost foarte bună, probabil ajutată de greutatea foarte mică.

Mai e un plus legat de o maşină uşoară şi anume, o dinamică foarte bună, acceleraţia şi frânarea au un ritm serios iar în viraje maşina este o mică minune (tot traseul Galaţi-Botoşani n-am fost depăşit niciodată în apropierea sau într-o curbă – în linie dreaptă motoarele mari făcând diferenţa).

Având asta în vedere, adăugând amplasarea comenzilor şi bucuria motorului de a se tura (pot aprecia oricând un diesel bun, dar motorul otto e cel mai bun pentru mine) trebuie să spun că din perspectiva senzaţiei şoferului maşinuţa e o mică bijuterie.

Da ştiu, are doar 2 airbaguri şi pe la NCAP probabil se ameţeşte la scoruri destul de grav dar în ce priveşte siguranţa activă este mult deasupra a ce pot destul de multe maşini moderne.

Concluzia e că maşina asta se potriveşte unui cuiva mai tânăr, poate fi o primă maşină excelentă (preţ, întreţinere, consum toate mici) care vrea să se distreze un pic la volan fără să fie nevoit să vândă un braţ şi un picior pentru ea.

Veştile de la el n-au fost prea geniale:

În primă instanţă, posturile erau puţine.

În a doua instanţă posturile româneşti erau şi mai puţine.

În a treia instanţă nici alea puţine cum erau nu mergeau bine.

În a patra instanţă, restul erau dublate în ungureşte .

Şi în ultimă instanţă, Piţi s-a certat cu Jiji… România era în doliu.

Am lămurit-o cu televizoru’ în următoarele 2 săptămâni avea să stea în cea mai mare parte a timpului pe Music Channel şi pe Hallmark.

Venind vremea de lămurit cu stomacu’ situaţia s-a cam deteriorat, despre cum era în oraş vă zic apoi, dar pe acasă ne aprovizionam de la Penny (fiind singurul loc unde aveai cât de cât de unde alege) şi de la vreo 2-3 magazine mixte de prin zonă ce se învârteau în jurul pieţei (mult spus, în mintea mea 5-6 tarabe nu constituie o piaţa, mai degrabă o conferinţă restrânsă a ţaţelor). Să lămurim o chestie: Penny sucks ass, magazinele alea erau apogeul “moghioroş” iar dacă vorbeai româna nu te ajuta prea mult.

În Sovata (băi, nu localitatea în sine) e o terasă la 15-20 metri de alta, unele sunt chiar vecine, ce mai, puzderie nene. Mai toate au şi cu ce să te atragă, bere ieftină şi lăutari… unele au şi alte feluri de mâncare. Problema e că berea ieftină e vai de mama ei iar lăutarii sunt maghiari şi cântă în română sau engleză. Mă rog, cântă e mult spus. Situaţia e aşa de tristă că la un moment dat m-a bufnit râsu’ de era să mă înnec la auzul unei tentative de vocaliză pe o baladă în engleză.

Băi nene, a sunat tipu’ ăla de parcă era un motor care-şi dădea duhu’. Dincolo de aspectele astea, găseşti cam aceleaşi feluri prin meniu însă preţurile pot varia drastic fără a observa o calitate anume sau ceva diferenţe concrete. Cam ciudat, per total n-aş recomanda mai nimic d-acolo decât terasele Turist (una e mai uzuală, bere la halbă, mici chestii d-astea bune şi ailaltă e Pizzerie). Dacă eşti dispus să mergi un pic şi să te abţii de la bere, la vreo 12-13 km se află pensiunea History care are cel mai bun restaurant din zonă.

Revenind în Sovata, trebuie să vă spun că e o staţiune frumuşică, dar nu atât de liniştită pe cât mi-aş dori de la una de munte iar atracţiile principale sunt reprezentate de lacurile d-acolo. Sunt câteva sărate, câteva dulci şi nu le ştiu prea bine dar merită vizitate (probabil) iar decizia la care din cele două amenajate să mergi trebuie cântărită bine.

Mai important e următorul lucru, dacă îţi alegi Sovata ca destinaţie de concediu, exceptând situaţia că o faci în scop terapeutic n-aş recomanda un sejur mai mare de 4-5 zile pentru că te vei plictisi dincolo de imaginaţie.

Prin zonă nu prea ai cine ştie ce de văzut ce nu poţi vedea de la balcon iar mersul la Praid (cea mai mare dezamăgire de-a mea legată de o salină de-a mea de până acum) sau vreun festival din zonă nu e o scuză.

Ghilimelele sunt puse nu pentru că nu a fost relaxant (în ciuda unor momente tensionate) ci pentru că al meu concediu nu e legat de o pauză de la muncă ci mai degrabă un tampon (din ăla de tren ok? ) înaintea începerii acesteia.

Întâmplarea cu pricina a avut un început destul de imprevizibil deoarece nu a fost o creaţie proprie ci una în care depindeam de cineva, să-i zicem socru-miu. Astfel, urma să mergem la mare cu plecarea duminică noaptea, una din opririle de pe traseu fiind aia în care urma să fiu şi eu luat la bord.

Cu două zile înainte situaţia s-a schimbat, astfel că mergeam la munte, mai exact la Sovata şi că trebuia să-mi fac deja bagajul şi să sar la drum. După o zi de şoc şi pregătiri, m-am pus să dorm pe la ora 3:00, şi aşa de bine şi mult ce-am dormit că la 5:55 eram în tren. Mna, n-ar fi aşa o problemă că o să dorm imediat la loc, cumva însă nu m-a vizitat Moş Ene. Ora 11 m-a văzut pe peronul dintr-o gară pe care scria Iaşi.

După un prânz foarte degajat la McDonald’s stând pe net şi bucurându-mă de aerul condiţionat din plin. După vreo oră dacă nu mai bine m-am pus în mişcare către autogară. E o plimbare de vreo 15-20 minute dar având în vedere că temperatura de afară era undeva între 42 şi 43 grade Celsius şi căram ceva bagaje am băut pe traseu 1.5 litri de apă minerală iar pe la mijloc mi-am luat încă una. O experienţă foarte plăcută.

Ajuns în autocar simţeam că-mi revin puterile la răcoarea curentului de aer rece ce venea de deasupra tărtăcuţei. În ăsta nu mi-am mai scos cartea ca-n tren, am stat puţin şi apoi am dormit cea mai bună parte din drum cu ceva întreruperi cauzate de minunatul drum dintre Târgu Frumos si Botoşani.

Ca paranteză, trebuie să vă spun ceva, dacă mergeţi cu trenul prin a noastră ţară şi e aglomerat înseamnă c-aţi fript-o. Dacă e mai lejer, te poţi muta oriunde fără probleme, iar atunci lipeşte-te de-o carte de citit. Făcând abstracţie de avantajele evidente ale cititului trebuie să spun că în tren există unul suplimentar, extraordinar de important: lumea care se aşează lângă tine are aceeaşi pasiune, cunoaşte semnificaţia neologismului “săpun” şi al arhaismului “politeţe”

Şi-am ajuns la Botoşani într-o stare oarecum ciudată deoarece somnul incomplet mă cam trăgea de mânecă dar dintr-un motiv sau altul n-am reuşit să mă împac cu el. Apoi a venit un soi de înştiinţare că trebuie să plecăm pe la primele ore ale zilei următoare dându-ne astfel ocazia să mergem s-o fugărim pe căţeluşa aia bleagă de-i zice ea “Miura” după o idee de-a mea.

Distracţia s-a terminat pe la 10 şi am mers acasă, în gândul meu deja apărând mirosul de pernă dar surpriză, când am ajuns acasă, deja maşina era aproape încărcată cu bagajele de drum şi treaba mirosea a plecare. Şi duşi am fost.

Drumul e destul de plictisitor dar pe traseu m-am simţit un pic nostalgic în Suceava gândul mergând la Şcoala de vară cu ocazia căreia mi-am făcut o mulţime de prieteni. Mersul avea să fie lent deoarece trebuia să prelungim cu vreo 2 ore timpul alocat în mod normal traseului ca să ajungem în staţiune la o oră rezonabilă de găsit cazare. Pe traseu, nu mai ştiu exact de unde anume, am trecut la volan. S-ar părea că n-a fost deloc ziua mea norocoasă pentru că am mers vreo 50 km în condiţii normale şi apoi vreo 15-20 pe o ceaţă extraordinar de densă (cu proiectoare o vizibilitate de maxim 20-30 metri) pe un drum ce urca la vreo 3-4% şi plin de gropi (cu asta chiar te-am surprins, nu?).

Spre dimineaţă, în jurul orei 6, eram la Sovata unde am făcut un mic tur de staţiune şi apoi ne-am pus pe căutări. La ora 8-9 era rezolvată problema deja fiind la somn. Vai frate ce somn dulce a fost…

Va urma…

M-am trezit acum vreo oră râzând aproape continuu din pricina visului avut dar acum că mă gândesc mai bine la el nu e aşa de amuzant. Cel puţin nu pentru cineva în afară de mine. Şi-mi lipsesc şi ceva detalii… deci s-a dus asta.

De mai bine de o săptămână îmi fac veacul în Sovata cu mici scăpări prin împrejurimi şi sunt multe lucruri de spus. Prea multe pentru timpul acordat în dimineaţa (pfiu, la limită am scos-o şi p-asta).

De cam acelaşi timp mă perind prin spatele “covrigului” unui Renault Megane dar vreau ceva mai mult înainte să relatez experienţele ce pot fi legate de acest automobil.

Hmm, nu prea ar mai fi mare lucru de spus în afară de asta. De fapt, e ceva ce tocmai mi-a atras atenţia şi nu rezist tentaţiei. Este vorba de un concurs pe blogul lui Bogdan Epureanu care pare tentant.

Ce se întâmplă la concursul ăsta pare destul de simplu dar nu asta mă tentează, îmi place ideea că se supune criticii şi o premiază.

Trecând la treburi, eu consider că n-are rost să vorbesc prea mult despre anumite chestii cum ar fi:

• timp de încărcare – atâta timp cât după click lectura e rapid la îndemână nu mă interesează că e vorba de 5ms sau de 5s.
• design – e un element de subiectivitate aici dar atât timp cât nu e deranjant trece cu bine de baremul meu.
• page rank, alexa rank, liste, poziţii, etc. – nu-mi pasă de chestiunile astea şi consider că ar trebui să fie total irelevante atunci când vorbim de un blog personal.

Am să încerc în schimb să vă zic câte ceva despre conţinutul ce se poate găsi la adresa în cauză.

Cum ziceam mai sus, e un blog personal, deci dacă te încearcă tentative de voyeurism (sau de obsedat) tare te vei bucura să citeşti jurnalele sale săptămânale pentru că titlul chiar spune totul, în câteva sute de cuvinte chiar îşi cuprinde activităţile din perioada respectivă.

Dacă pentru a fi pe gustul tău un blog autorul trebuie să-ţi împartă interese sau pasiuni aparent nu veţi găsi mult să-ţi încânte ochii. În schimb vei găsi ocazional câte un surplus de energie acordat unui domeniu şi aici vreau să aduc aminte atenţia de care s-a bucurat campionatul mondial, momentele cu discuţie despre criza economică şi recent discuţiile despre bloguri.

Oricum, nu e ăsta lucrul meu preferat în ce priveşte substanţa articolelor ce se pot regăsi pe Bogdan Epureanu Online. Se vede clar un spirit de lider, o atitudine de neînvins iar povestirile listate acolo le-aş descrie ca fiind o rubrică fascinantă într-o revistă de bun gust.

Ce aş mai vrea să spun e că deşi e un concurs şi că sunt premii nu mă interesează să câştig (motivele mele ) dar mi-ar place să ştiu că pot să fiu clasat binişor .

Ok poate mi-ar place stick-ul ăla că-s cam mare fan gadget-uri.

Hah, articolu’ ăsta eu nu l-aş scrie. Pentru că nu-mi place, nu, e ceva total neplăcut. Din nefericire însă, m-a provocat A.Faith şi n-am de ales. E o ofertă pe care n-o pot refuza

Vă avertizez că spre deosebire de el, nu intenţionez să vă menajez şi să fiu pământean. Eu chiar am să vă zic topul meu. Dar ca să vă demonstrez că nu sunt chiar aşa de maniac pe cât par am să încep cu un diesel (singurul din acest top) pe locul 10.

Locul 10 – Tatra T813 (Kolos)

Numele şi imaginea au cam dat de gol povestea. Gălăţenii au văzut câţiva mastodonţi mai des pentru că până acum vreo 2-3 ani combinatul siderurgic folosea maşini de genul ăsta să care foi de tablă. Mă rog, nu e prea important, ce e de ştiut este că acest camion face de râs pe teren accidentat orice “gipan” vă imaginaţi. Am condus pentru câteva minute aşa ceva, mă rog, condus e mult spus, am direcţionat aşa ceva la vreo 7-8 ani din braţele lu’ taică-miu care se ocupa de pedale şi treptele de viteză. Ca să vă explic de ce îl vreau trebuie să înţelegeţi o chestie. În momentul în care se debriază aşa ceva, nu începe camionu să se mişte înainte, începe lumea să se mişte încet înapoi.

Locul 9 – Pontiac GTO (2004-2006)

Există două motive bune în spatele alegerii acestei maşini. Are o stilizare cuminte, relaxată şi nişte abilităti dinamice extraordinare. Practic e un dansator profesionist care se preface că-i şchiop. A, să nu uit, are şi un ditai V8-ul care face un sunet corespunzător.

Locul 8 – Ford Focus RS

Probabil cea mai cuminte maşină ce o voi lista pe aici însă una din cele mai importante şi mai accesibile. Şi e o noţiune importantă, această maşină reprezintă cam cel mai bun compromis posibil ce poate lua fiinţă într-o maşină.

Locul 7 – Mercedes-Benz SLR McLaren

Trebuie să fac clar două lucruri, nu sunt fan Mercedes şi nu sunt fan McLaren dar maşina asta aş vrea-o şi pentru un singur motiv. Doar pentru ăla pentru că în rest mă strofoc să văd de ce aş putea vrea aşa ceva.
Motivul pentru care aş vrea-o este sunetul pe care-l face.

Locul 6 – Lamborghini Murcielago Roadster

Pus simplu, este genul de maşină pentru veritabile senzaţii tari şi prin asta nu mă refer la ce rahat mănâncă anumite ştiri de la ora 5. Arată demenţial şi n-are acoperiş lucru care facilitează ascultarea motorului ăla complet fioros. Şi pentru că senzaţiile tari implică riscuri, o parte din ele sunt eliminate de sistemul de tracţiune integrală.

Locul 5 – Aston Martin DB9

Ar fi destule de spus, dar ce e important e că e genul de maşină cu care te poţi duce dimineaţa la curse, după un duş să mergi la un prânz de afaceri şi seara s-o parchezi la teatru fără probleme. Eleganţă este cel mai bun rezumat al său.

Locul 4 – Bentley Brooklands

Dacă la DB9 vorbeam de eleganţa aici vorbim mai degrabă de opulenţă. Şi asta e ok, la fel cum e ok să ai maşină în două uşi lungă cât un microbuz.

Locul 3 – BMW M5 E39

După mine, cel mai complet BMW făcut vreodată, puternic, discret, frumos şi probabil fără vârstă.

Locul 2 – BMW M3 E36

M5-ul de la locul medaliat cu bronz este excelent dar sincer să fiu, eu nu simt încă nevoia de patru uşi, nici de atât de multă tehnologie. Mă mulţumesc cu nişte condiţii la limita comodităţii renunţând la restul pentru a trăi experienţa supremă a condusului.

Locul 1 – Alfa Romeo 8C Competizione

Sincer, problema în a face acest top n-a fost ce maşină să pun pe primul loc, problema a fost ce model de Alfa Romeo să aleg pentru a-i da medalia de aur. Din nefericire, este cea mai rară din toate visele de aici doar 500 fiind realizate în total, toate vândute dinainte să ajungă pe vreo piaţă şi toate motiv de salivat.

Am o machetă cu aşa ceva şi când le şterg de praf pe toate, asta primeşte atenţie în plus.

Fiind o leapşă, tre s-o dau mai departe aşa că Ea, Bogdan şi beţivu sunt chemaţi la apel.

Nu glumesc, ştiu că sunt uneori un leneş total, de multe ori un extremist politic şi la majoritatea ocaziilor de-a dreptul idiot. Pe de altă parte, de multe ori am fost etichetat cu un cuvânt numit “romantic”, poate oi şti sau mai exact, simţi ceva.

Practic, ce încerc să-ţi spun e să fii acum cât poţi de interesant pentru că în mod inevitabil peste ceva timp vei fi plictisitor. De fapt, nici plictiseala nu te va defini, poate mai bine neinteresant.

Cum să te apuci de “grădinărit”? Nu-ţi spun. Oricum, chiar dacă ţi-aş spune nu ar fi util pentru că fiecare muiere are undeva în ea o plăcere în a crede că-i buricul pământului şi că nu-i niciuna ca ea. Ştii ce e trist, prin asta nu mă refer la piţipoance sau orice altă creatură purtătoare de machiaj cumpărat “la găleată”. Prin asta mă refer la un adevăr crunt, feministă sau nu, fiecare din ele se autoevaluează atât de bine în cât consideră că egocentrismul ei merită o sarbătoare.

Sărbătorii ăsteia îi spune nuntă.

Dar asta e bine, pentru că e una din accepţiunile tale în ai face curte. Important e ca această “una” să nu fie ultima.

Nu ştiu ce-am păţit, ştiu ce-am vrut să spun cu articolul ăsta, dar cred c-am să mă ascund sub simplul fapt că vreau să mă laud. Cu ce să mă laud data asta?

Păi două lucruri, sunt fericit… am o mulţime de probleme pe cap (de fapt, chiar în timp ce scriam acest articol s-au ivit două dintre ele) dar în sinea mea zâmbesc mult mai des decât o fac în mod vizibil. Zilele trecute mă plimbam la nişte ore deloc comode din punct de vedere al condiţiilor climatice şi m-am întâlnit c-o domnişoară (da mă, e vorba de una bună) care mi-a spus: “Uite-l ce fel merge omu’ fără griji”. M-am blocat, nu ştiam ce să zic… (o fi din cauză că e bună?) Nimeni nu m-a citit mai bine ca-n momentul ăla şi asta e o realizare în sine pentru că eu ştiu să mint foarte bine.

Să mă mai laud?

Nu chiar.

Dar am să vă spun c-am ieşit de câteva ori cu o tipă care nu era fascinată de nimic la mine (pe bune dreptate) în afară de perlele pe care le scoteam. Dintr-un motiv sau altu’ le zicea romantice.

P.S. Sper că eventual te… Roxana îşi va aduce aminte să scrie un articol cu care ne ameninţă de ceva timp.

Bine acum, şofer cred că e un termen supraevaluat în cazul lui. Se făcu’ la un moment dat o fereastră, cam 3-4 lungimi de maşină sau cam distanta suficientă să pleci un pic grăbit fără să deranjezi maşina următoare. Dar cum lumea e ambiţioasă. Nenea ăsta îi dă nene un urlet de motor şi caută s-o tireze la deal. Numai că treaba asta nu se întâmplă, mai mult, coboară un pic spre mine, vreo 15-20 cm. Hmm, se mai întâmplă, nu e ceva şocant. Se duce cam tot traficul şi omu’ nostru îi dă cu tentativa doi.

Iar sunet de motor nervos, iar nici o acţiune, iar începe să coboare. Cum se cam termina răbdarea din mine şi nu era puzderie de maşină am dat semnal şi am trecut pe lângă. Ce se întâmplase? Gigel făcuse praf ambreiajul. Ieşea fum, mirosea specific (nu am să vă dezvălui prea curând cum recunosc mirosul) şi lache flauşat degeaba tura motorul că maşina aia nu se ducea nicăieri decât involuntar la vale.

Ce mi s-a părut spectaculos a fost că nici o clipă n-a trecut prin mintea idiotului să se liniştească, să pună o avarie şi să se dea jos să se uite. Bine că-i ţinea frâna că altfel mă trezeam cu radiatoru plin de sâmburi.

Remarcabil a fost că am trecut de respectivul sens şi imediat după, pe dreapta dar în mijlocul unei alte intersecţii aştepta un microbuz înmatriculata în aceeaşi localitate, plină şi aia de pepeni care scotea nene un fum cum rareori vezi la vreun Saviem de pe timpu’ lu bunicu’ când e încărcat şi chinuit un pic.