Ieri mi-a sărit prea tare capsa aşa că întreb şi pe alţii:

Ce rost vedeţi unii în a te supăra şi să stai aşa fără să zici nimic?

Ce rost are să îmbuteliezi nervi, să fii ros constant pe interior de ceva ce nimeni n-o să ştie prea curând?

Ce rost are să te consumi în aşa măsură, încât să începi să te vopseşti mai devreme sau ce rost are să plângi până te usuci?

Nu ştiu dacă are vreun nume medical treaba asta, dacă a fost documentată psihologic sau din cine ştie ce punct de vedere, dar mi se pare o dobitoceni fantastică. De ce? Pentru că pe la mine prin familie se cam întâmplă treburi d-astea şi uneori e trist, alteori e comic însă de fiecare dată e anormal.

Cum oameni buni să stai trei zile să fii chestionat de două persoane ce ai şi să nu spui nimic până nu descoperă că rochia primită cadou de la mama nu cade pe gusturile tale?

Cum să stai să plângi 40 minute, de ziua ta, pentru că noul mouse e pus într-un slot prăfuit şi mai are scăpări?

Cum să te pui pe plâns că nu ştiu ce idioţi de pe stradă îţi aruncă vreo insultă?

Să adaugi ceva la toată treaba asta, să nu-ţi pese când cineva vrea să te ajute, să te motiveze în vreun fel sau altul, ai să găseşti o metodă să-i consumi şi pe ei, ai să devii o gaură neagră sufletească şi-ai să ai un singur prieten… pe tine.

Ce ai să te faci dacă n-ai doi cumnaţi foarte îngrijoraţi pentru tine?
Ce ai să te faci dacă n-ai un frate mai mare lângă tine care e destul de idiot să ţină la tine după toate eroziunile sinaptice provocate de variile “veselii” pe care i le-ai făcut?

Ajungi la 50-60 ani să stai cu ochiu pe vizor şi să n-ai cu cine schimba locul… asta dacă suportă creierul uman tortură atât de îndelungată.