Erau vremi când eram consumator atât de mare încât sticlele adunate parcă erau scoase din versuri de la Paraziţii. Dar s-au dus, acum mai beau ocazional câte una, rece, de dragul amintirii. În general nu prea pot să le mai beau, pe la a doua ajung să mă umflu şi să caut alte băuturi…

Aici e un pasaj despre alte sticluţe ce conţin una din substanţele care te-ar scăpa lejer de permis, dar nu e locul lui în articolul ăsta.

Partea importantă a articolului ăsta e că azi, fiind şoferul desemnat nu aveam posibilitatea să beau o bere. Dar ai mei amici, cum sunt ei simpatici au început cu chestii dinalea de-ale noastre… copilării gen: “nu dam noroc cu tine dacă ţii sticla de cico la înaintare” şi tot aşa. Drept urmare, ca să împac şi ceferistu şi varza am făcut ceva ce nu credeam că voi face vreodată. Am luat bere fără alcool. FĂRĂ ALCOOL. EU!

N-a fost aşa rea, eu am băut o Stella Artois şi pot spune că a fost chiar bună. Parcă lipsea ceva dar era foarte aproape de “adevăr”. De trecut pe lista de făcut, de verificat cât îmi ia să îmi revin şi câteva alte beri fără alcool să-mi fac o ierarhie în urmă căreia să mă ghidez atunci când tre să mă pun în spatele covrigului.

M-a apucat pe mine curăţenia şi rearanjarea şi ca de obicei când ridici prafu de pe vechituri dădui de amintiri. Nu încep cu poveştile cu nostalgie deloc, da chiar deloc. Doar n-am găsit foile de concurs de la o olimpiadă de prin 2002, harta târgovişte… sau alte foişoare cu subiect similar.

Gata cu tocilăreala, am găsit un set de reviste autombiliste de prin 1994 până acu vreo doi trei ani.

DAAAAAAAR, esenţial pentru dezvoltarea mea ca bărbat :eek: am găsit primul număr al FHM. Nu râdeaţi uăi, apărea pentru prima oară acolo un reportaj despre Subaru Impreza STI.

Scoatem artileria grea.

Primul şi unicul număr al “SAG Mania”. Valorează fantastic de mult, şi probabil va valora şi mai mult în curând.

Şi nu în ultimul rând, o diploma datată din aceeaşi seara banchetului din clasa a opta. Am fost premiat pentru costumaţie dom’le :”> .

Care îşi mai aduce aminte de firma Kodak ştie că aveau ei ceva reclame cu “momente Kodak”. Ce am trăit noi ieri la câteva minute după postarea despre capitală n-ar putea fi sumarizat doar cu o imagine.

Cu menţiunea că suntem puţin clandestin cazaţi (adică nu ştie gazda) stăteam şi noi care pe la comp, care pe la tv, care pe la bucătărie şi ne vedeam de treburi. Deodată cineva sună neaşteptat.

Săriţi fraţilooooor!

Voi doi vă închideţi la mine în cameră şi nu scoateţi un sunet!

Tu stai aici că nu e mare lucru să am bucătar!

Eh acu începe distracţia, cum stingeam noi becurile şi ne ţipam unu la altu în şoaptă să trecem telefoanele pe silenţios, să scoatem mouse-u că face lumină aiurea cum se deschide şi uşa. Pentru câteva clipe linişte mormântală, apoi: Băăăă dacă vine aici am pus-o.

Păi ce facem?

Ieşim pe balcon!

Şi dacă..?!

Ia mai taci tu mă…

Ambiţie maximă… deschidem uşa şi aruncăm o privire. Era una din colegele de apartament. Râdem, revenim la activităţile noastre şi ne zicem. Îţi dai seama ce panică pe noi? Mai aveam puţin şi săream mă… Eram mai rău că ăia de prin filme prinşi cu dom’şoara în pat de un tată isteric cu arma de vânătoare în mână.