Deşi când mă urc pe cântar citirea de acolo ar indica altceva, mi-e mai dor de experienţa grătarului în sine decât de altceva.

Afară vremea e parcă tot mai umană şi tot mai pregătitoare pentru un astfel de eveniment. Grătarul este la modul cel mai simplu, epicentrul distracţiei în viaţa mea.

Nu vă zic mai mult că deja devin prea melancolic şi-o să râdă lumea de mine. Pentru mine e foarte important ce crede lumea

Legat de următorul grătar, sper ca până atunci să nu uit că vreau să facem asta:

În ultima vreme tot dau de manifestări anti-România. Nu înțeleg de ce se accentuează situația asta recent. Probleme sunt și au fost, politicienii îi alegem doar dintre cei “aleși deja” și belele vin râuri. Dar cumva acum se întețește lipsa de patriotism din mulți.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, sunt perfect conștient că astă țară carpato-danubiano-pontică e departe de a fi perfectă. De fapt, e destul de departe de a fi mulțumitoare, dar asta nu e o noutate.

Fiecare are grijile lui, fiecare are planurile lui, fiecare vrea ceva. Toate astea le înțeleg. Fără nici un fel de problemă le înțeleg.

Ce nu reușesc să înțeleg e de ce e vina țării că se întâmplă așa ceva.

Eu sunt mulțumit de viața mea, mie îmi place România. Sunt foarte multe chestii în schimb pe care le urăsc la această țară, dar probabil printre primele lucruri de pe lista aia sunt oamenii care refuză să vadă măcar o dată partea plină a paharului.

Băi, nu sunt eu la putere (că dracu’ îi lua pe mulți dacă eram), nu sunt un comunist sau ceva dar am o dorință. Și anume ca toți cei care nu se simt măcar un pic mândri de faptul că sunt români să plece.

Știu, titlu sună de parcă la momentu în care scriam asta băgam bere albă nefiltrată în vene, dar de fapt e echivalentul românesc al unui cuvânt cu care cu siguranță mulți sunteți în temă. Este vorba de “rant”.

Acum că am stabilit asta să vorbim despre chestiile care mă enervează. Hmm, stai, prin definiția de la “declama” eu tre să vorbesc despre ce mă enervează și asta mă scutește de mult efort în a vă convinge pe voi că trebuie să fiți enervați cu mine. Pff, toată lumea câștigă.

Primul punct, cel mai irelevant, dacă îmi mai spune cineva că Iași-ul e un oraș super am să cred unul din două lucruri, student sau prost, hmm stai, asta ar fi cam dur, să zicem student sau neinformat. Vreau un local unde să pot merge să stau la o masă, să beau o bere, două, trei, cinci, nouă și să pot sta de vorbă cu cineva. Asta nu se poate fără să-ți sângereze urechile.

Al doilea punct, ceva mai important, traficul în acest oraș nu este oribil, nu este nici măcar dificil, nu se întâmplă aici să stai o oră între două semafoare care sunt la o stație de autobuz distanță unul de celălalt. Și cu toate astea, reușesc unii oameni să fie suficient de idioți încât să-și pună viața în pericol (asta n-ar fi o problemă, din punct de vedere al evoluției e foarte bine), să pună viața în pericol a restului participanților la trafic indiferent că sunt pietoni sau șoferi. Nu dau exemple că mă gândesc cum era să aflu cam cât de bune sunt airbag-urile dintr-un Megane dacă mă mențineam în trafic în condiții normale. Cum poți ca lipsă totală de minte, să intri pe roșu, să fii ferit de două benzi de mașini, aproape să calci o mână de pietoni și în continuare tu să fii ăla care țipă frate?

Al treilea punct, mi-am vândut laptopul, a decedat, nu merita soarta asta dar situația nu-mi dădea multe alternative și pragmatismul m-a omorât. L-am vândut la dezmembrări, nu am tras țeapă nimănui (aparent ceva lume mă vedea făcând gesturi de genul ăsta).

Al patrulea punct, mi-am pierdut orice formă de încredere în Bogdan Epureanu, blogger, SEO expert, ce-o fi el de fapt pentru că în mod cert om de afaceri nu e și în continuare am să explic de ce acest punct este cel mai important din toate.

Undeva pe la începutul verii, înainte de sesiune și alte minuni examinacești ca licența am vorbit eu cu el despre al meu loc de muncă. E vorba de o jumătate de normă de care am adus vorba în postarea asta și pe baza căreia aveam noi să facem o afacere.

Planul era așa, el punea banii de început, el se ocupa de acte prin firma lui, eu deveneam angajat, eu scriam pe un blog din domeniul auto (discuțiile detaliate au avut loc ulterior) și eram compensat cu unu salariu fix ce era minimul pe economie pentru studiile mele (deși nu eram în domeniul în care am diploma) peste care se adăuga jumătate din acest salariu ce reprezentau o parte din deducerile pe care statul le acorda firmei sale pentru că angaja un proaspăt absolvent.

Peste privilegiul ăsta, aveam 25% din profiturile site-ului în cauză.

Cum erau anumite probleme de timp la mijloc și un concediu, ne-am pus efectiv pe făcut acte și hârtii prin luna septembrie. Până la acest moment trebuia să văd și eu design-ul site-ului pe care tot eu îl desenasem doar că nu ne-am putut întâlni și a rămas pe mai târziu.

Pasul următor a fost că eu m-am pus pe umblat după caziere, declarații și alte câteva obiecte de uz birocratic după care mi-am urcat posteriorul în mașina unui prieten și am făcut drumul spre Botoșani cu o zi înainte de data termen să știu sigur că nu întârzii și că ne încadrăm în cele trei zile necesare depunerilor de acte.

Numai că a intervenit ceva, aparent, bunica sa a avut probleme de sănătate atunci și n-a putut să ne vedem decât o dată în cele trei zile după multe faze de genul: “da ne vedem, așteaptă că te sun când sunt gata” care au fost de decor. Ne-am văzut deci în ziua de mijloc când am dat actele de angajare, cele pentru asociere necesitând mai mult timp și fiind în criză cu antemenționatul am hotărât să amânăm. După întâlnirea noastră foarte urgentă, am primit un telefon în vreo două ore prin care eram felicitat de angajare. Am răsuflat ușurat și urma să ne găsim a doua zi pentru decontul de transport și să-mi iau copia după contractul de angajare. Nu s-a întâmplat.

De aici însă, au urmat o serie de episoade extraordinare, în primă instanță urma să se întâlnească el cu iubita mea, dar cum asta n-a avut loc am zis că e mai bine să meargă ea la birou la el să lase bonurile, să ia banii și contractul. Zis și făcut, numai că treaba asta s-a lăsat cu nervi strânși, ea fiind trimisă într-o clădire unde el (firma lui mai precis) nu are birou.

De unde știu asta? Păi e destul de simplu, autoritatea care administra spațiile de birouri de acolo n-a auzit niciodată de firma de care întrebam noi. A da, și a trimis-o să aștepte d-aiurea pe acolo mai bine de o oră timp în care n-a răspuns la telefon (partea cu telefonul e mai bună de atât, o să ajung la ea un pic mai târzior).

Ehe, suntem totuși oameni răbdători care am mai fost o dată dezamăgiți de spusele lui așa că într-un final am dat de el și ne-a dat numărul angajatei sale și un interval orar la care sigur o găsim acolo.

Ca să vezi o treabă interesantă, numărul ăla de telefon e genu la care nu sună niciodată dar în schimb te alegi cu chestii de genu “bine ai venit în rețeaua…”

Interesant, deja se terminase pentru mine implicarea ei în toată treaba asta. Dar eu trebuia să știu dacă am un loc de muncă și ce se întâmplă de suntem așa mult în urmă comparativ cu planificarea. Într-un final, luăm legătura și vorbim despre nume, domeniu și alegem o variantă. Cădem de acord, urmează el să facă o rezervare și să-mi trimită site-ul să-l văd (site pe care trebuia să-l văd deja de mai bine de două săptămâni dar cumva se tot pierdea pe email, pe testserver, etc, etc). Acolo s-a încheiat seara, ca n-am văzut nimic.

Vă ziceam la un moment dat ceva de situația lui cu telefonul. Se complică. Adică e cam așa, el îți acordă un telefon pe zi. După aia s-a dus treaba 24 ore (mai mult sau mai puțin) iar dacă încerci să dai de el pe messenger nu răspunde. Dacă nu răspunde te gândești să-i dai un buzz să-i atragi atenția. Problema e că dacă-i dai buzz adaugă câteva ore la răspuns.

Interesant, foarte afaceristă treaba, eu sunt agasant că dau buzz-uri în ce mă privește a întreba ceva de viitorul meu care pare tot mai nesigur și el dă cu flit pentru că se crede șefu’ pe baza unui contract de muncă a cărei existență din punct de vedere oficial e sub semnul îndoielii.

Într-un final ne-am întâlnit față în față și am vorbit, amiabil, problema s-a pus așa, el a doua zi până la ora 16 îmi aducea contractul să-l văd ștampilat, parafat, etc… iar eu să-mi retrag dubiile și anumite apelative pe care i le-am atribuit. Dacă nu se întâmpla treaba asta am spus că-mi pierd toate speranțele.

A doua zi la 17 l-am sunat să văd ce se întâmplă și, supriză surpriză, n-a răspuns.

S-a dus povestea, dar rămânea totuși o problemă ce mă privea, trebuia să știu clar situația contractului. Lămurirea legată de situația asta a avut loc pe data de 29/09/2010 când am primit un email de la ITM Botoșani prin care-mi confirmau că nu figurez în baza lor de date cu nici un contract individual de muncă și în caz de vreau să facă o verificare la sediul firmei să le trimit o copie a celui pe care-l am.

Povestea s-a încheiat, eu nu mai am încredere în el și vă sfătuiesc să faceți la fel. Nu prea e un final fericit dar oricâtă creativitate îmi place să cred că am n-am s-o irosesc dând cu zahăr peste povestea asta.

Sper ca următorul articol să fie mai puțin dramatic întrucât va fi pe o temă de discuție din tren și, ca bonus, va fi în engleză.

Cu siguranţă au fost mii şi mii de scrieri inspirate de mijloacele de transport în comun, fie ele din cele mai fastuoase sau din cele de mult trecute de vârsta de casare.

Azi având nevoie de împins ceva hârtii şi neavând la dispoziţie bestia m-am dus cu maxi taxi prin puţinele locuri în care trebuia să ajung. N-au fost drumuri mai lungi de 6-7 staţii şi asta e o binecuvântare având în vedere că deşi afară nu era extraordinar de cald înăuntru te deshidratai complet în maxim de 30 minute.

Asta nu e nou sau important, ce mi-a atras în schimb atenţia a fost că deşi recent s-au făcut ceva modificări la regimul transportului de maxi taxi în mod cert românu’ tot român şi evită să aplice cum trebuie. Printre altele, maşinile rămase în circulaţie cu această îndatorire sunt majoritatea noi sau de generaţie foarte recentă şi asta înseamnă că geamurile nu se pot deschide. Proastă idee atunci când nu e aer condiţionat. Şi mai proastă idee ca pe maşinile care au (una din cele cu care am mers azi avea) să nu se folosească.
Citeşte în continuare

Luându-mi inspiraţie pentru idee de aici, m-am gândit că ar fi o chestie să spun şi eu ce şi cum mi-am văzut eu facultatea, dar mai ales cum văd oamenii care o păstrează întreagă.

Ce va fi cel mai greu pentru această situaţie va fi să fac un top, aşa că n-am să-l fac. Am să încerc pe cât posibil să scriu despre ei nu în ordinea în care îi voi ţine minte, nu în ordinea în care îi voi respecta ci într-o ordine realizată pe anumite considerente pe care le voi ţine pentru mine. O mică menţiune, înainte de a începe povestioara asta, pentru mine n-au avut niciodată relevanţă numărul de prescurtări dinaintea numelui. O altă menţiune ar fi că o parte dintre cei pe care-i voi lista aici s-au aflat la cursul festiv, acolo unde am luat cuvântul şi am avut câte ceva de zis însă aici voi veni cu completări.

Trebuie să vă avertizez, acest articol este IMENS aşa că rezervaţi-vă un moment în care aveţi un răgaz sau o cafea la îndemână să îl parcurgeţi cât de cât.

Citeşte în continuare