The Dictator este un film care urmează să apară în 2012 şi, ca să vezi, este o satiră politică.

Titlul deja dă o idee cam ce presupune filmul în cauză şi trailer-ul deja m-a vândut şi abia-l aştept să apară. Fără alte întârzieri, beliţi ochii acilea:

Vara lui 2012, mai exact Mai (hmm, o fi ziua cuiva pe atunci?) este lansarea anunţată pentru Statele Unite. Cel mai probabil nu va fi disponibil tot în perioada aia şi-n România.

N-are importanţă, o să-l aştept cu acelaşi interes cu care am aşteptat anul ăsta Cars 2.

Ştiu, asocierea asta nu zice multe despre cât de multe ştiu despre filme eu, dar poate aveţi multă încredere în numele din spatele filmului.

Sursa: Twitter via manafu

Mai ştii ce e declama? Dacă nu poate-ţi aminteşti că am mai scris ceva cu ăst cuvânt în titlu şi cu o explicaţie prin conţinut .

Nu e tocmai ăsta subiectul, asta e descrierea. Declama de azi din partea mea vine legată de ceva din propria-mi existenţă şi anume trecutul.

Eu sunt ăla bătrân, leneş şi destul de nostalgic. Filmul meu preferat a apărut în 1992, desenul animat preferat cam tot prin preajma aia şi multă din muzica ce mă încântă e chiar mai veche de atât.

Chiar îmi plac lucrurile vechi, din motive mai mult sau mai puţin explicabile. Cu toate astea, declama mea vine din simplul fapt că eu cred că şi azi există acei care pot crea atât tehnologie cât şi muzică şi filme bune.

Nu mă credeţi? “Toate poveştile bune s-au spus”, etc şi alte opinii de genu’ sunt pentru oameni mai bătrâni ca mine, resemnaţi şi total plicticoşi.

Pe vremuri

La urma urmei, nu te împiedică nimeni să-ţi iei o chitară, sau o cameră video sau chiar şi o bucată de hârtie şi un pix şi să te pui să faci ordine pe scena muzicală, cinematică sau a consumului de droguri.

Singura mea bucurie ar fi să vă văd luptându-vă în sinea voastră cu voi când vă confruntaţi creaţia cu actualitatea. Veţi fi sinucigaşi că deşi aţi “produs” ceva la fel de bun ca pe vremuri, este totuşi ceva modern.

Sau cine ştie, poate veţi fi un adevărat William Forrester.

Probabil sunt şi alte chestii care îmi sunt pe minte, dar am să vă spun care e cel mai vesel gând al meu pe termen scurt:

Abia aştept să văd segmentele prezentate în noul trailer al emisiunii ce revine weekendu’ ăsta.:

Noul sezon din ceea ce eu consider cea mai tare emisiune a BBC mai are 11 zile şi începe.

Până una alta, echipa de producţie a fost suficient de simpatică încât să ne dea un mic trailer a ce urmează să vedem în acest sezon nou.

Pentru cei mai puţin în temă, urmează să vedem un test cu noul McLaren MP4-12C, o bătălie între Citroen DS3 Racing, Fiat 500 BiColore şi noul Renault Clio RS, ceva ocazii de a face mişto de Porsche Boxster şi câteva alte surprize.

Acum că mă gândesc, cu sau fără aparenţele vedetelor din trailer (Amy Williams şi Bernie Ecclestone) 11 zile pare a naibii de mult timp.

Am o mulţime de notiţe şi texte menţionate în treacăt. Munţi de informaţie inutilă, personalizată un idiot ce-mi poartă numele care niciodată n-ajunge scrisă pe aici sau povestită la multă lume.

Cel mai recent exemplu, e o idee (tot a idiotului, desigur) de a încerca să facă oamenii să se deschidă la a mai comenta pe ici colo, mi se pare un pic ciudat că lumea îmi citeşte aberaţiile şi nu depune un minim efort, de 10-15 secunde să scrii acolo, “băi tu eşti de-a drept pe dinafară” sau “băi vezi că nu-i aşa”, cine ştie, în ultimă instanţă ar putea fi ceva productiv.

Ideea împreună cu un text intitulat “Ways to save the princess” au rezidenţă pe desktop de vreo două săptămâni cel puţin.

Revenind la întrebarea din titlu, am să răspund tot eu… idiotul.

Pentru că am momente (chiar destule) în care îmi pierd speranţa, exemplele sunt multe, unul mai plictisitor ca altul.

Dimineaţa asta a început diferit un pic, a trecut ceva timp de când nu am fost trezit de cineva insistent la uşă. A primit tata noul permis. Am semnat, zis la revedere, menţinut tradiţiile legate de frigider şi trecut la deschis plicul. Un pic ofticat că tata are ceva “de o mai mare actualitate” ca mine, am revenit la programul meu dând să adorm, dar mi-am adus aminte că mi-am promis aseară că-mi refac programul de somn normal. Ştiu că normal e un termen forţat în situaţia dată dar îl accept. Am deschis laptopul să aflu că cineva drag mie tocmai a fost dată afară din pat de fericire. Hmm, asta nu prea mi se întâmplă, dar am soluţia: am deschis desktopul, pus câteva piese MJ şi m-am pus pe făcut curăţenie şi mâncare. Foarte bun începtul şi promiţător (DIRTY DIANNNNAAAA), continuarea mediocră iar deznodământul a fost punctul culminant (work with me on this): am prins ultimele 20-25 minute din filmul “It could happen to you” (oribilă adaptarea titlului în română) şi m-am ales fix cu ce căutam, un pic de speranţă.

Poate mă ţine o vreme situaţia asta din dorinţă de a fi Charlie Lang.

P.S. Tocmai am realizat că sunt la fel de antipatic ca idiotul de Victor Hugo, mănânc rahat juma de oră înainte să-ţi spun, timp de cinci secunde, ce te interesează.