Zise un el, pe twitter, ceva cum că dacă mă uit la un clip la care făcea legătură poate îmi va schimba modul de a privi viaţa.

Cu tot respectul pentru tipul care prezintă discuţia, regret să-l informez că nu m-am înscris în acel “poate”. De fapt, m-am uitat prin mai toată înregistrarea de acolo cu două lucruri în minte: “Erm, nu e chiar aşa” şi “Evideeent!”.

Discuţia în cauză se poate observa în clipul de mai jos şi părerile mele vor veni după ce o vedeţi.

Eu nu zic că se înşeală deplin, dar nu pot crede că cineva are puterea de a decide dacă va avea un stil de viaţa complet energic sau unul aproape complet letargic deodată. Mai mult, chiar dacă ar lua o astfel de decizie nu văd cum s-ar putea ţine de ea.
Citeşte în continuare

Ce titlu plictisitor, deloc imaginativ stehu ăsta. De ce să mă obosesc să trec dincolo de primele rânduri?

Păi cititorule (spun asta pentru că e probabil doar un cititor aici) merită să mă asculţi şi ulterior să mă citeşti pentru că tind să spun nişte prostii destul de interesante scriindu-le.

Asta în principal datorită faptului că scriu prea rar, probabil doar atunci când cred că am ceva de zis. Poate de cele mai multe ori când am ceva de zis tac. Asta mi-e firea.

Ce mai face parte din firea mea e o ură totală pentru prostie. Ştiţi la ce mă refer că nu se duce pe nicăieri lipsă de aşa ceva.

Să fac un top scurt:

O idioată din America a văzut curcubeu atunci când aspersoarele îi udau peluza şi s-a gândit să dea în judecată statul că pune cine ştie ce chimicale în apă de se formează curcubee.

Un moş idiot din Galaţi s-a oprit în mijlocul intersecţiei astăzi la mai puţin de un metru în spatele lui am oprit şi eu. După câteva secunde de aşteptare a început să dea cu spatele spre mine. Claxonez (menţionez că am claxoane duble, tre să fii un tractorist surd cu antifoane la o distanţă de un kilometru în pădure să nu le auzi) dar omul îşi continuă traseul; claxonez continuu şi dau flashuri, nimic… omu se urca peste mine. Rapid bag marşarier şi îmi iau distanţă suficientă cât să-l depăşesc. Mă opresc scurt în dreapta lui şi-i latru câteva înjurături cât să-i ţină cald până la sfârşitu’ zilei după care îmi văd de drum.

După ceva aşteptări azi beţiv a fost vizitat de-un nene de la erdeeş care l-a “conectat la reţea”. Ca să vezi chestie mişto, nu merge netu’. E prima zi în pana mea. Sunăm la numărul de suport, nu ne poate ajuta că ăla e numărul de la Bucureşti. Normal, contractul s-a făcut în Bucureşti, primim număr nou, sunăm la departamentul local unde sunt tratat cu o dragoste totală şi când menţionez numărul erorii vine întrebarea magică:

Aveţi Windows 7?

Da.

Hmm, o să vă programez o e chipă.

Când?

Zilele astea!

Wtf, azi l-a instalat azi te caci in el. Genial. Chiar admirabil.

Am fost pe la unchiu-miu, s-a virusat cu prostia aia de link “photo” şi acolo pe lângă nişte plictiseală de calculatoriceală banală am avut ocazia vreo două ore să mă joc cu văru-miu’. Întotdeauna m-am descurcat cu copii dar cu el a fost mai greu, cât a fost mic nu s-a înţeles cu bărbaţii, în afară de ta-su’ şi unchiu-su’ pe care îi vedea zilnic evita pe oricine aproape. Te ajută să fii vesel momente d-astea.

Câteva ore mai târziu un idiot, mă doare inima să spun în ce maşină era dar n-am să-l cruţ, într-un BMW 530i albastru închis iese de pe un drum fără prioritate în faţa mea la mai puţin de o maşină distanţă. Nu contează eram încă vesel.

Dar hai să privim partea plină a paharului, termin în curând facultatea. Atunci n-o să mai fiu prost. Atunci o să fiu diştept un pic. Dacă o să vreau să fiu diştept un pic mai mult, va trebui să fac masterul. Iar dacă apoi simt că vreau să fiu cu adevărat diştept îmi rup curu’ în cărţi să ajung profesor universitar.

Conform unor opinii formulate de nişte iluştri… profesori universitari… dacă nu treci prin suficiente faze ale procesului educativ să devii profesor universitar ţi-ai ratat viaţa. Lua-v-ar dracu’ că majoritatea mi-aţi tocat neuronii, ca acum să fiu numit rebut? Fiţi sănătoşi, oamenii care fac lumea să se învârtă nu sunt profesori universitari.

Din fericire, există şi oameni care trăiesc pe lumea asta, care nu sunt proşti şi care se descurcă în trafic fără a fi nevoiţi să-şi ia măsuri de precauţie când deschid frigiderele.

Vă salut.

Aha, încă un post dinăla în care mă dau rotund iar tu n-ai ce face să opreşti asta.

Sau poate tu cititorule devii brusc comentator şi-mi înjuri câteva neamuri. N-ai decât, dacă atâta contribuţie găseşti că se încadrează în posibilităţile tale Web 2.0.

Blogul ăsta există pentru că eu mă cred special. De fapt, eu mă cred special pentru că sunt special.

Şi acum am să încerc să fac scriu o aberaţie; vreau să mă laud, fără să mă laud.

Săptămâna asta am scris câteva zeci de articole şi cu toate astea blogul meu îmi cere login.

Săptămâna asta am făcut aproape 500 km din care vreo 100 fără vreun scop. Cu toate astea nu pot spune că se echilibrează cu vreo 3 zile petrecute pe sub ea. Sau faptul că un blestemat de circuit întrerupe pe undeva şi nu-mi merge faza scurtă pe stânga.

Săptămâna asta am fost la facultate şi cu toate astea nu-mi aduc aminte să fi făcut mai mult decât o oră jumate.

gata, trei chestiuni repetitive e suficiente. Am prins recent un mail în care am citit nişte versuri speciale. Rezultatul? Am cu ce mă făli.

Şi ar mai fi o chestie, mă disperă faptul că nu găsesc imaginea de pe coperta unei casete vechi. Care aveţi pe acasă casete cu Ştefan Iordache şi Sanda Ladoşi sau un talent uimitor la a găsi orice pe străfundu’ interwebului contactaţi-mă.

Mai sunt multe de zis…

… dar la urma urmei pentru asta e blogul ăsta.

…de articole plictisitoare şi personale, vreau să vă spun că abia ce m-am întors de la un grătar (ora 5:07 am intrat în casă) şi că mă simt bine.

Grătarul ăsta a avut ceva special şi anume a fost primul pe anul ăsta. Anterioara tentativă de primul pe anul ăsta s-a ratat complet datorita vremii care în seara de azi n-a fost deloc specifică lui 1 aprilie fiind previzibil de frumoasă.

Adunarea conscripţilor (pentru că eu nu prea dau multe variante celor care pot veni) s-a iniţiat pe la 20:55 şi s-a terminat pe la 21:35 fiind urmată de o “cursă” către Real. Aici a fost prima surpriză a serii, deşi estem în postu ăl mare românii e păcătoşi… toate tăvile cu mici fuseseră vândute. În afară de acest mic impediment şi câteva răzgândiri uşoare în privinţa meniului cumpărăturile au decurs lejer.

Asta spre deosebire de grătarul efectiv unde problemele au curs lanţ. În linii mari au fost cam aşa

1. Poliţia Română ne-a dat târcoale la începuturi
2. n-am avut lumină suficientă la prepararea chestiunilor de pus pe grătar
3. n-au vrut lemnele să ia foc
4. pasta de mici a fost la ciclu şi tot arunca grăsime pe cărbunii încişi lucru care rezulta în flăcări spectaculoase
5. lumea nu a avut răbdare suficientă
6. lumea nu a avut rezistenţă la somn şi condiţii grele suficientă
7. lumea abia aştepta să plece pe final

Pe de altă parte asta n-a fost aşa rău, am rămas eu cu beţivu cu vreo 50% din haleu şi beutură să ne punem pe scandal la final. De la ora 3 la ora 5 ne-am săturat, am vorbit de maşini, de viitor şi alte chestii relevante pentru noi după care ne-am  urcat în bestie până în parcare (30 metri mai încolo de garajul unde a avut loc grătăreala) şi ne-am luat la revedere gândindu-ne la ce sandwichuri ne facem acasă şi ce bine ar fi să avem dacii V16 (eventual cu o bujie care nu merge).

Regret că n-avem poze, chiar e ceva să vezi grătarul unde sunt scaune, e masă şi alte minuni civilizate şi totuşi lumea stă grămadă pe capota Daciei mele şi se înfruptă care din ce apucă.

Deci teaba asta cu postatu mi-a scăpat din mână în ultima vreme pentru că de fiecare dată când mă vedeam faţă în faţă cu panoul responsabil de generarea articolelor îmi cam sărea chefu.

Nu-mi vine nimic exact să scriu, nimic inexact să scriu, nimic în general să scriu.

De ce?

Că zi de zi e ceva ce-mi face scârbă.

În primu’ rând de a mea facultate.

În al doilea rând de a mea familie.

În al treilea rând de scandalul cu rahatul ăsta de gripă.

În al patrulea rând reacţiile la eterna şi fascinanta temporară criză econoplictisitoare.

Şi în ultimul rând mi-e lene.