Şi care e scuza mea pentru toată ideea asta? Păi să vedeţi, nu e. Este doar vina mea, mi-o asum şi-am să vă salut cu ură peste câţiva ani de pe străzile pe care am să dorm.

Mă mir că încă reuşesc să fiu fericit. Nu mă păcălesc sau ceva şi am deseori momente în care mă simt tot stresul necesar şi ceva în plus, dar per total sunt fericit.

Îmi lipsesc destule însă un singur lucru vreau cu adevărat, să reuşesc să fac asta în continuare.

Să reuşesc să pot fi fericit cu puţinul care-l am şi cu ce fac fără să ştie alţii. Mai bine mă apreciez singur în pacea mea decât orice altceva.

Ei, eu păţesc destul de des să mă regăsesc în situaţia asta, în mare parte pentru că dimineaţa mea începe puţin mai târziu ca a altora.

Azi, norocosul de la celălalt capăt al firului a scăpat uşor. Deşi dormeam, ştiam că e târziu (era 10:12) şi că dacă mai stau febra musculară pe care o am la spate nu-mi va fi prietenă.

Astfel, m-am ridicat destul de împăcat cu ideea şi dau să răspund. Înainte de asta, am aruncat o privire numărului care mă suna să văd că era unul necunoscut.

Uite aşa m-am trezit ca bonus să aflu că e un tip de la Cargus, unul ce are un pachet pentru mine de la Orange. În 10 minute era la uşă şi, până să se termine al 11-lea, a plecat.

Ce mi-a adus? Mi-a adus prima mea cască Bluetooth. Cu ocazia expirării punctelor Thank You de la Orange la sfârşitul lunii, le-am consumat pe majoritatea pe jucăria asta.

Nokia BH-112

L-am luat pentru că actualul kit handsfree, cel care a venit o dată cu telefonul, are clama stricată de la microfon şi-l face destul de enervant.

Nu folosesc handsfree-ul foarte des şi nici nu vorbesc la telefon în condiţii care să-l necesite foarte des, dar în ritmul ăsta o să am ceva mai puţine stresuri prin trafic.

Dispozitivul în cauză este un Nokia BH-112, al meu fiind negru.

E atât de mic şi vine într-o cutie atât de simpatică încât mi-e cam milă să-l desfac şi să-l scot momentan. Probabil la următorul drum lung o să-l pun la muncă, însă până atunci nu prea cred.

Sau poate când îmi iau telefonul nou pe care-l vreau de ceva timp.

Oricum ar fi, pot spune c-am început ziua cu un telefon care m-a trezit şi nu m-a ofticat. Vă urez la fel. Chiar şi celor care citiţi asta în somn.

Citatul respectiv e al lui Bernard Shaw şi zice cam aşa: “Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti fericit sau nu.”

Ultimele zile au fost bune, am fost constant ocupat şi am avut un volum de muncă fizică foarte aproape de limita mea. Dincolo de munca fizică am avut şi destule alte ocupaţii cât să nu-mi dau seama cum trec zilele.

Fiind atât de ocupat, n-am avut timp să mă gândesc la toate lipsurile sau lucrurile care m-ar fi facut să stau în sinea mea de aş ajunge să mă consider nefericit.

Cei care simţiţi că uneori vă apasă problemele de genu ar trebui să încercaţi să vă umpleţi programul cât de aproape de maxim se poate.

Pe bune, e al naibii de greu sa să te gândeşti la prostii atunci când ai de cărat mobilă, mergi cu un scaun de birou pe cap sau să urci patru etaje cu braţele îndoite de cutii.

Ca experienţă bonus am apucat să conduc o dacie care merge atât de prost că ai mai multe şanse să câştigi la loterie decât să te relaxezi în ea când eşti la volan.

Să-mi găsesc locul.

Momentan locul meu e undeva plin de furie, neputinţă, durere dar mai ales, ură.

Tradiţiile or fi cum or fi, dar mai presus de ele sunt eu, concepţiile mele şi antipatia generată de călcarea lor.

M-am certat în trecut cu multe persoane pentru probleme de genu’ şi astăzi, după o zi de rahat, s-a întâmplat să mă lovesc de ceva fix din această categorie.

Furia (sursa motifake.com)

Mi s-a luat ceva, nu neapărat important sau valoros, dar mi s-a luat şi apoi mi s-a făcut favoarea enormă de a fi minţit în faţă ca şi cum n-aş fi avut respectivul lucru.

Lucrul în cauză e atât de irelevant că într-o zi normală aş fi trecut fără probleme peste el însă ziua de azi n-a fost tocmai un plus în favoarea abţinerii de la exteriorizare.

Nu-mi bag, nu-mi scot, nu lovesc şi nu chinui.

Ce-o să fac în schimb e să scriu un articol, să mă pun la loc pe trebi şi mai bifez ceva intolerabil în carneţelul meu.

O zi bună.

Eu mă simt bătrân de ceva timp. Am prins tradiţionala burtă anti criza vârstei mijlocii, arăt uşoare semne de viitoare chelie iar gândirea mea e în multe aspecte mult mai în vârstă ca mine.

La urma urmei, la fiecare test de toate neamurile imi iese ca sunt un om plictisitor, la o vârstă psihologică de peste 30-35 ani, care e îngropat de nişte griji aparent inexistente.

Asta nu e prioritatea mea momentan. Recent (adică doar în urmăcu vreo 5 ore) am auzit o scurtă conversaţie care m-a făcut să mă simt foarte tânăr.

Varsta psihologica

Aşteptam să ne adunăm cu lumea să mergem la o bere fără vreun motiv anume (nu am mare încredere în toată treaba asta cu 1 mai) când am interceptat spusele a câteva tinere aflate la joacă.

Nu puteau să aibă mai mult de 14-15 ani, nu mă pricep prea bine la vârstele fetelor, mai ales în ziua de azi, (şi ştiu că asta e o problemă) dar aici nu-mi admit marjă de eroare mai mare de un an.

Şi printre teme abordate foarte cunoscute mie, una m-a atras în special:

Puştoaica 1: Eu mă uit pe Internet la desenele cu Viaţa cu Louie pentru că sunt foarte faine.

Viata cu Louie

Puştoaica 2: Sună cunoscut, mai zi ceva de ele.

Puştoaica 1: Erau pe Fox Kids când eram mai mici, atunci nu prea pricepeam ce zic, dar acu râd de mă prăpădesc, se sperie mama când mă aude.

Din toată treaba asta eu am tras concluzia că pot să mă simt distrat, un pic mai tânăr, un pic mai puţin stresat şi poate chiar mai vesel.

Nu mă interesează că au alţii putere şi majoritatea n-are, nu mă interesează economiile planificate şi alte vrăjeli.

Ce contează cu adevărat pentru mine e muzica lor. Au ceva cu adevărat special oamenii ăştia când vine vorba de compus imnuri.

Mi-au plăcut şi alte piese, printre care aş aminti ceva de pe coloana sonoră a jocului Red Alert 3.

Totusi, dintr-o vizionare mai recentă, aş adăuga piesa asta:

Porţiuni din ea apar pe coloana filmului “Vânătoarea lui Octombrie Roşu”, film pe care îl recomand oricui are un pic de interes în istorie şi implicit puţină nostalgie.

Dincolo de film, revenind la muzică, nu aş putea numi anumite piese, să listez compozitori sau să identific pasaje din varii opere sovietice, dar simt cumva un impuls de motivaţie când ascult aşa ceva.

Totul sună foarte frumos, dar eu sunt genu’ de om care e foarte motivat de Blondie – Maria când trebuie să se costumeze pentru un eveniment aşa că poate nu merit ascultat pe deplin.

Am mentionat că dacă ascult Kosheen – Catch sunt atât de impresionat că simt cum se adună plumb în talpa piciorului drept? Poate ar fi mai bine să mă abţin momentan.

În ultima vreme iar mi-am trădat blogul, locul meu special, din pricina unor probleme sentimentale. Să spunem că mi-am schimbat “starea civilă” pe facebook…

Tot mi-e greu să vorbesc despre situaţia asta, aşa că am să las o melodie care vine tot de la ea:

Am cam făcut abuz de muzici în ultima vreme, dar având în vedere că n-am pus nimic ce aş clasifica sub foarte bun, îmi dau singur iertare, la urma urmei, aici încă sunt dictator dacă peste ţară nu, fir-ar al dracu’ comunism.

Am plecat spre gară, şi cum asta e la 5 minute de unde stau, am observat ceva ciudat. Gara nu mai era cea nouă din Galaţi, ci cea în care, copil fiind, mergeam numai cu privirea în sus uitându-mă la “tablourile” impresionante de deasupra.

Scurtul moment de nostalgie trece, îmi iau bilet şi pornesc către acelaşi peron pavat în aşa natură inteligentă că toate trollerele care trec p-acolo sună ca nişte pistoale mitralieră Uzi.

Ce este foarte interesant în schimb e trenul în care mă urc, e unul nou, diferit şi mult, mult mai bun (nu că s-ar putea mai rău în cazul multor garnituri de la CFR).

Tot oarecum ciudat e faptul că acest tren nu sună a diesel, dar ce contează, poate au terminat de electificat toate secţiunile de drum şi mergem şi noi generând mai puţină poluare fonică. În plus, am ocazia să stau jos comod, cu loc pentru ambele picioare şi pentru eventualele bagaje.

Interior TGV

Pornim, în cam 20 minute ajungem la prima staţie, dar spre uimirea mea, nu este Barboşi aşa cum eram obişnuit, ci Tecuci.

Un pic dezamăgit că nu am reuşit să mă uit pe fereastră la casa bunicii, întreb controlorul CFR care trece prin vagoane imediat după pornirea trenului şi acesta îmi spune cu zâmbetul pe buze că de când cu garniturile astea noi de tren multă lume e uimită de viteză şi nu ştie că s-au scos câteva opriri de pe traseu.

<În continuare nu sunt sigur dacă visez sau nu>

Mai trec vreo 10 minute şi ajungem la Bârlad iar după vreo 20 suntem la Vaslui. Ăştia de la CFR îşi bat joc de noi.

Ce mi se pare curios e că nu sunt dezamăgit că n-am maşină, n-am televizor de 505 inch, n-am Playstation 3 în 3way SLI şi alte minuni.

Din toate lucrurile pe care le-am ratat (să spune că au fost câteva, nu multe, dar destule) îmi pare rău de unul singur.

Nu am citit destul. Am acumulat informaţie din toate sursele mai moderne însă de stat efectiv cu cartea-n mână cred c-am mai puţin decât am petrecut citind ebook-uri şi uitându-mă la discovery.

Aş vrea să remediez asta, doar că recent am văzut cum încep o carte în două parţi, citesc prima parte relativ rapid şi apoi nu am tragere de inimă s-o iau şi pe a doua la rost. Aici e problema mea, când mă simt rău, simt că vreau mai multă tragere de inimă.

Nu știu dacă fac ceva greșit.

Nu știu dacă o fac în mod repetat.

Nu știu dacă e vina mea.

Nu știu dacă e vina cuiva.

Dar se întâmplă, ajung acolo și mă văd cazând în gol… în mod repetat. Asta n-ar fi o problemă dacă aș dormi în timp ce văd asta. Și apoi n-ar fi o problemă dacă ar fi o finalitate legată de situația asta dar nu se întâmplă nimic altceva.

Și tot cad… pe traseu sunt acompaniat de muzică cel puțin bună, dacă nu mai mult.

Ăsta e noul meu crez, cred că dacă n-aș fi așa leneș, nu m-aș strofoca psihic atât de mult acum ca să-mi permit ulterior să mă strofoc mult mai puțin sau deloc.

La o linie scurtă, anumite planuri d-ale mele au cam sărit din schemă. Așa că am să renunț momentan la mai toate planurile.

Mai departe am să trec pe niște idei și aplicarea lor. Unele sunt vechi, altele sunt mai noi, dar toate sunt importante și toate mă pot ajuta să fac ceea ce sper.

Lenea

Nu am să vă spun ce idei am, cum le aplic și alte asemenea. Asta o să fie în principal din cauză că sunt pesimist și cred că am șanse s-o dau în bară cu toate.

Între timp, oarecum legat de activitătile astea am decis să-mi mai organizez anumite lucruri legate de viața online. Primele victime au fost cele aproape 2000 de emailuri vechi. Căsuțele mele de email sunt mult mai curate da încă mai merită sortare acum.

Apoi am reușit într-un final, după multe intermedieri forumuri si alte prostii să mă împac cu Google. Aveam o problemă cu Adsense-ul din pricina unui cont de mail mai vechi cu aceleași date și într-un sfârșit s-a rezolvat.

Cu Adsense-ul si cu Google mai am de lămurit multe chestii (primul fiind redimensionearea propriu-zisă și afișajul corect) dar pentru început sunt mulțumit de cum îmi ies treburile.

Săptămâna asta a fost relativ generoasă cu mine mai puțin în două aspecte. Prima ar fi faptul că în ultima vreme îmi împart spațiul locuibil și cu un câine iar a doua ar fi că e posibil ca acest spațiu locuibil să nu mai fie al meu.

Despre prima am să scriu mai detaliat când se termină perioada de groază iar despre a doua sper să nu scriu prea curând. Chiar deloc dacă se poate.

Ca bonus, în weekend mă vizitează bețivul (care acum s-a dat pe scrisul în engleză) și-mi aduce o jucărie dragă.

Cine ghicește?