Nu glumesc, ştiu că sunt uneori un leneş total, de multe ori un extremist politic şi la majoritatea ocaziilor de-a dreptul idiot. Pe de altă parte, de multe ori am fost etichetat cu un cuvânt numit “romantic”, poate oi şti sau mai exact, simţi ceva.

Practic, ce încerc să-ţi spun e să fii acum cât poţi de interesant pentru că în mod inevitabil peste ceva timp vei fi plictisitor. De fapt, nici plictiseala nu te va defini, poate mai bine neinteresant.

Cum să te apuci de “grădinărit”? Nu-ţi spun. Oricum, chiar dacă ţi-aş spune nu ar fi util pentru că fiecare muiere are undeva în ea o plăcere în a crede că-i buricul pământului şi că nu-i niciuna ca ea. Ştii ce e trist, prin asta nu mă refer la piţipoance sau orice altă creatură purtătoare de machiaj cumpărat “la găleată”. Prin asta mă refer la un adevăr crunt, feministă sau nu, fiecare din ele se autoevaluează atât de bine în cât consideră că egocentrismul ei merită o sarbătoare.

Sărbătorii ăsteia îi spune nuntă.

Dar asta e bine, pentru că e una din accepţiunile tale în ai face curte. Important e ca această “una” să nu fie ultima.

Nu ştiu ce-am păţit, ştiu ce-am vrut să spun cu articolul ăsta, dar cred c-am să mă ascund sub simplul fapt că vreau să mă laud. Cu ce să mă laud data asta?

Păi două lucruri, sunt fericit… am o mulţime de probleme pe cap (de fapt, chiar în timp ce scriam acest articol s-au ivit două dintre ele) dar în sinea mea zâmbesc mult mai des decât o fac în mod vizibil. Zilele trecute mă plimbam la nişte ore deloc comode din punct de vedere al condiţiilor climatice şi m-am întâlnit c-o domnişoară (da mă, e vorba de una bună) care mi-a spus: “Uite-l ce fel merge omu’ fără griji”. M-am blocat, nu ştiam ce să zic… (o fi din cauză că e bună?) Nimeni nu m-a citit mai bine ca-n momentul ăla şi asta e o realizare în sine pentru că eu ştiu să mint foarte bine.

Să mă mai laud?

Nu chiar.

Dar am să vă spun c-am ieşit de câteva ori cu o tipă care nu era fascinată de nimic la mine (pe bune dreptate) în afară de perlele pe care le scoteam. Dintr-un motiv sau altu’ le zicea romantice.

P.S. Sper că eventual te… Roxana îşi va aduce aminte să scrie un articol cu care ne ameninţă de ceva timp.

În cazul meu, se întâmplă de atât de mult că sincer nu îmi aduc aminte când a început totul, vorbim de vreo 16-17 ani lejer. În toată această perioadă am ajuns să am câte un succes în anumite domenii şi ulterior să-mi pierd interesul. Am ajuns să am interes în anumite persoane cărora ulterior le-am afectat succesul.

La un moment dat mă identificam cu un personaj imatur, visător convins şi care îşi evita problemele distrăgând atenţia de la ele prin glume iar la doar câteva luni mă asociam cu un golan ordinar care nu avea nimic de ascuns dar nici nimic pentru care să fie amintit.

Cine sunt în ultima vreme? Sunt eu, cea mai recentă variantă a unui corp cu mult depăşit de puterile sale şi ale unei minţi chinuite. Chiar şi aşa, n-am să renunţ. Am să îmi fac în continuare speranţe, am să încerc pe cât posibil să nu dau lecţii celor care nu le cer şi am să încerc pe cât posibil să nu mă mai consum cu oameni proşti şi am să încerc să fiu din ce în ce mai bun.

Din ce în ce mai bun la ce rămâne doar pentru mine.

Vezi mai multe video din Film

Aşa trebuia să fie un articol, poate cu o scurtă biografie (pe care oricum o ştie lumea) dată de această ştire, nu o nesimţire crudă a media de a profita de un astfel de moment trist să facă tot felul de scrieri idioate. Citeam azi dimineaţă pe twitter ceva ce m-a scârbit complet.

Bine a zis Turcescu, nesimţire e deja un cuvânt care are un sens şters pentru oamenii ăştia.

Printre altele, plod fiind, cântam şi eu melodia asta prin fata televizorului deşi habar n-aveam ce-i ăla dor. Şi mai cântam multe altele, ieri când am auzit ştirea, în sinea mea m-am întristat însă am să recunosc că n-am fost tocmai plin de regret deoarece s-a sinucis. A renunţat. Ăsta e pentru mine ceva de neiertat, refuz să accept asta.

Chiar şi aşa, Mădălina merita o odihnă anunţată cu mai puţine vuvuzele…

Tocmai m-am întors de la berea de după licenţă. Au două lucruri în comun, ambele s-au terminat mai rapid de cât mă aşteptam şi ambele au creat multă anticipare. Berea a avut scor final 0, a făcut cinste un coleg a cărui zi de naştere a fost luni. Licenţa a avut pe final eticheta 9.60. Nota e notă, nu spune toată povestea, dar eu sunt mai mult decât fericit şi restu’ vorbelor n-ar avea mare folos.

Se putea un pic mai mult, n-am avut dorinţa, nevoia şi nici starea de spirit necesară.

Se putea mult mai puţin, am avut noroc.

Bucuros

Stau ca un monument de lene, am să dau vreo două telefoane prin familie. Nu să mă laud sau ceva, nu mi-e specific, dar intenţionez să am o după amiază relaxată şi n-aş vrea să fiu întrerupt ulterior. Pun lumea la curent acu şi apoi citesc contorul la vise. Sau poate la joace, orice ar fi, deschid desktopul, pun muzica la un nivel poate deranjant pentru vecini şi mă fac că plouă.

Urmează un proiect, urmează să reamenajez o parte din camera “mea”, urmează multe. Dar azi nu!

În concluzie, abia a început.

Am fost zilele trecute, după cum zicea el p-aici, la Botoşani, la o cumetrie. Am fost aşa de încântat de primele aparenţe că am început să scriu câteva chestii de ţinut minte prin telefon în anticiparea unui articol pe blog. Când lucrurile au început să meargă slăbuţ p-acolo am prins mai mult avânt datorită unor pretenţii emanate de local.

Săgeata albă cu o urmă de albastru

Dar n-am să scriu despre asta pentru că, la urma urmei, nu cred că e cineva să fi fost la un eveniment la care să nu fi ieşit bine treaba. În schimb, am să mă iau de starea căilor ferate române.

Evenimentul a fost vineri seara, ieri a fost o zi dedicată întoarcerii acasă, să am azi liber să-mi pun câteva gânduri pe-o foaie, să scriu ceva pe blog şi să mă pregătesc psihic pentru birocraţia ce mă va îngropa mâine când voi face fişa de lichidare la facultate şi înscrierea la licenţă.

Cel mai simplu ar fi să mă urc în tren şi să vin încoace, însă asta e cam original, nu poţi veni decât printr-o legătură unde aştepţi un minim de două ore în Buzău. Hmm, trebuie să existe alternative.

Ruta de autocar Botoşani – Constanţa te lasă bine mersi, la ora 00:15 la Şendreni, adică la vreo 15 km de Galaţi. Sincer, nu e o variantă aşa proastă, cel puţin nu dacă scapi vreo privire pe geam sau în faţă, atunci observi minunile făcute de şofer. Oricine a mers cu maşina cu mine ştie că nu sunt tocmai genul care e foarte comod în treapta a treia dar ce ambiţii şi manevre fac băieţii p-acolo cu 40-50 suflete în răspundere e sub orice critică.

Compromisul va fi următorul, autocar Botoşani-Iaşi, Iaşi-Galaţi trenul, e o rută pe care am făcut-o de câteva ori şi credeam că nu mai pot fi surprins. M-am înşelat în două moduri, primul a fost că tipul care a condus Botoşani-Iaşi chiar îşi luase permisul pe merit şi era un om responsabil iar al doilea mod se leagă de bucuria pe care mi-a făcut-o CFR-ul.

Pentru că mi-era foame şi am fost să bag ceva în mine, am intrat la gară cu doar 10 minute înainte să plece trenul. La casă nu era coadă, doar o persoană, îmi scot actele I le dau tipei de la bilete. Zice că nu-s bune (am nişte călătorii gratuite pentru persoane cu handicap, se completează nişte bilete galbene, alea se dau la casă şi pe baza lor se eliberează biletul) pentru că aveam pe ele o mâzgâlitură. Hmm, nu era ceva de moarte dar trecem peste, refac hârtia, durează nu mai mult de un minut, mă duc iar la casă.

Surpriză, tanti nu era, m-am uitat în stânga şi prin dreapta… nimic. Trec 5 minute, bat în geam, nimic… mai erau 3 minute şi pleca trenu şi tipa vine într-un final. Îmi scoate biletu, mi-l aruncă (nu mă cac pe mine, avea o scârbă în ea de parcă am întrerupt-o de la futai nu alta) îl iau, îmi ridic bagajele şi-o tai. Deşi e prima linie, primul vagon, m-am urcat şi când s-a închis uşa aia automată (o întârziere de vreo un minut are cât stă deschisă cred) a plecat trenu’.

Ca niciodată… Am ajuns totuşi, nu e aşa rău.

Vagon recondiţionat

Datorită inundaţiilor recente trenul nu mai trece prin Tecuci după Bârlad şi îşi face traseul pe “linia nouă” Galaţi-Bârlad. Vorbim de un drum de vreo 100 km care a fost parcurs cam pe întunecatelea. Nu-i problemă că şi aşa nu e mult de văzut. Singurul lucru mai important pentru publicul general e că între Docăneasa şi Bereşti se află un tunel, al doilea sau al treilea cel mai lung din Europa.

Pentru mine e mai important, Bereşti e orăşelul unde mi-am petrecut primii 5 ani din viaţă. De acolo la Galaţi sunt vreo 85 kilometri. Distanţa asta, al nostru tren, accelerat, a parcurs-o în două ore şi vreo 35 minute. După cum ziceam, ştiu zona, am făcut traseul atât cu trenul cât şi cu maşina de nenumărate ori. Un personal pe ruta asta face 2 ore şi 10 minute. Ăla opreşte în fiecare haltă uitată de lume, noi n-am oprit decât la Bereşti şi Târgu Bujor, singurele oraşe de pe traseu.

Remarcabil. Nu îmi spuneţi că e din cauza inundaţiilor, că şi personalul de care vă ziceam are aceleaşi restricţii, linia asta “nouă” oferind o călătorie înceată de când mă ştiu.

Distanţa asta, cu maşina, pardon Dacia, se face noaptea într-o oră şi vreo 10-20 minute fără un mers hazardat (şi chiar dacă aş fi mers scandalos, având în vedere capabilităţile Daciei tot nu era ceva atât de scandalos de merita trecut în ziare.

Autobuzul Bereşti-Galaţi face undeva între o oră jumate şi o oră şi trei sferturi în funcţie de câte opriri face pe drum. Normal frate că moare CFR-ul dacă e aşa de idiot. Eu mai am călătorii moaca, şi mai sunt destui care au reduceri de la bilete. Ăştia rămân singurii utilizatori ai trenurilor.

Vagoanele în sine au ajuns departe de ce erau în urmă cu puţini ani dar degeaba dacă merg mai încet. Oricât de comod ar fi un scaun nu ai ce face după ce stai cinci ore jumate decât să te ridici căutând masaj. Şi mai am o chestie care mă enervează da mă enervează a dracu’ de tare la vagoanele astea noi. Unde a fost întâlnirea aia, la ce nivel şi ce fel de droguri aveau ăştia în negrese când au decis să facă suporturile de bagaj de aceleaşi dimensiuni cu poşetele miniaturiale?

Hmm, dacă tot am început, sunt foarte captivat de cum şi ce antrenament oferă controlorilor de tren care trebuie să se ocupe şi de climatizare, tot timpul, da tot timpul cât am mers cu garnituri noi, fie ele locomotivă + vagon sau săgeată, erau pornite căldura şi aerul condiţionat în acelaşi timp.

În concluzie, CFR-ul este ideal, asta atât timp cât nu te grăbeşti sub nici o formă, eşti imun la şocuri termice. A nu, am uitat, de fapt, ideal ar fi să ai şi un picior lipsă. Asta dacă vrei loc la geam, dacă te împaci cu culoarul le poţi păstra pe amândouă dar poate te lipseşti de un umăr şi-o mână să stai mai relaxat.

Cu tot respectul pentru tipul care prezintă discuţia, regret să-l informez că nu m-am înscris în acel “poate”. De fapt, m-am uitat prin mai toată înregistrarea de acolo cu două lucruri în minte: “Erm, nu e chiar aşa” şi “Evideeent!”.

Discuţia în cauză se poate observa în clipul de mai jos şi părerile mele vor veni după ce o vedeţi.

Eu nu zic că se înşeală deplin, dar nu pot crede că cineva are puterea de a decide dacă va avea un stil de viaţa complet energic sau unul aproape complet letargic deodată. Mai mult, chiar dacă ar lua o astfel de decizie nu văd cum s-ar putea ţine de ea.

Îi admir părinţii şi sunt un pic invidios pe copilăria lui pentru că eu dacă mă uit prin pozele mele din perioada respectivă mă tem că multe din ele am o figură ce nu prea e descrisă ca zâmbitoare.

Să nu intru prea mult în detalii cu treaba asta. Am să spun totuşi o chestie. Ştiu că omul a vorbit cu referire la ansamblul a ceea ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa, însă nu mă pot abţine să mă iau un pic de faza cu visele copilăriei.

Nu e un secret, copii au vise şi au orientări către anumite profesii la care pot ulterior deveni extraordinari însă de cele mai multe ori părinţii, prietenii, profesorii sau familia le distrug cu varii argumente “pragmatice”. N-am să spun vreo secundă că asta e un lucru ce nu merită condamnat dar vă spun atât, să nu uitaţi niciodată posibilităţile.

Visul meu de mic copil e să fur mireasa. De fapt ăsta e visul meu de copil mai mărişor însă primul vis de mic copil a fost unul destul de întâlnit în mintea flăcăiandrilor şi anume să fiu astronaut. Acu’ nu că aş fi eu modest da pe bune de nu ieşea un astronaut genial din mine. Se uita ‘nea Prunariu la mine şi zicea băi ce mi-aş fi dorit să fi reuşit şi eu d-astea la vremea mea.

Nu s-a întâmplat, ştiţi de ce? De pe la vreo 3 anişori sunt diagnosticat cu un defect serios la inimă. Cu hârtiuţa aia mică pe care scria “canal arterial permeabil şi coarctaţie de aortă” s-a dus părăsirea atmosferei din partea mea.

Copii sunt încăpăţânaţi, unii aproape cât mine, dar chiar şi în condiţiile astea s-a dus visul primordial.

Pe parcursul vieţii am înţeles că anumite vise nu se împlinesc niciodată şi că am o imaginaţie destul de bogată şi bolnavă din care să aleg. Abandonul acelui vis nu m-a omorât psihic aşa cum n-a făcut-o nici privarea de alte astfel de dorinţe arzătoare.

Vrei să ştii cum să-ţi trăieşti viaţa? Cum vrei, la urma urmei, puţine lucruri spuse de mari gânditori, oameni de suflet, oameni pe moarte sau extratereştri vor putea s-o influenţeze, cu atât mai mult să schimbe modul în care o vei trăi.

Mamă ce articol fără rost. Sunt aşa de mândru de mine!

(De fapt, dacă mă gândesc mai bine, tot timpu’ sunt mândru de mine)

Păi cititorule (spun asta pentru că e probabil doar un cititor aici) merită să mă asculţi şi ulterior să mă citeşti pentru că tind să spun nişte prostii destul de interesante scriindu-le.

Asta în principal datorită faptului că scriu prea rar, probabil doar atunci când cred că am ceva de zis. Poate de cele mai multe ori când am ceva de zis tac. Asta mi-e firea.

Ce mai face parte din firea mea e o ură totală pentru prostie. Ştiţi la ce mă refer că nu se duce pe nicăieri lipsă de aşa ceva.

Să fac un top scurt:

O idioată din America a văzut curcubeu atunci când aspersoarele îi udau peluza şi s-a gândit să dea în judecată statul că pune cine ştie ce chimicale în apă de se formează curcubee.

Un moş idiot din Galaţi s-a oprit în mijlocul intersecţiei astăzi la mai puţin de un metru în spatele lui am oprit şi eu. După câteva secunde de aşteptare a început să dea cu spatele spre mine. Claxonez (menţionez că am claxoane duble, tre să fii un tractorist surd cu antifoane la o distanţă de un kilometru în pădure să nu le auzi) dar omul îşi continuă traseul; claxonez continuu şi dau flashuri, nimic… omu se urca peste mine. Rapid bag marşarier şi îmi iau distanţă suficientă cât să-l depăşesc. Mă opresc scurt în dreapta lui şi-i latru câteva înjurături cât să-i ţină cald până la sfârşitu’ zilei după care îmi văd de drum.

După ceva aşteptări azi beţiv a fost vizitat de-un nene de la erdeeş care l-a “conectat la reţea”. Ca să vezi chestie mişto, nu merge netu’. E prima zi în pana mea. Sunăm la numărul de suport, nu ne poate ajuta că ăla e numărul de la Bucureşti. Normal, contractul s-a făcut în Bucureşti, primim număr nou, sunăm la departamentul local unde sunt tratat cu o dragoste totală şi când menţionez numărul erorii vine întrebarea magică:

Aveţi Windows 7?

Da.

Hmm, o să vă programez o e chipă.

Când?

Zilele astea!

Wtf, azi l-a instalat azi te caci in el. Genial. Chiar admirabil.

Am fost pe la unchiu-miu, s-a virusat cu prostia aia de link “photo” şi acolo pe lângă nişte plictiseală de calculatoriceală banală am avut ocazia vreo două ore să mă joc cu văru-miu’. Întotdeauna m-am descurcat cu copii dar cu el a fost mai greu, cât a fost mic nu s-a înţeles cu bărbaţii, în afară de ta-su’ şi unchiu-su’ pe care îi vedea zilnic evita pe oricine aproape. Te ajută să fii vesel momente d-astea.

Câteva ore mai târziu un idiot, mă doare inima să spun în ce maşină era dar n-am să-l cruţ, într-un BMW 530i albastru închis iese de pe un drum fără prioritate în faţa mea la mai puţin de o maşină distanţă. Nu contează eram încă vesel.

Dar hai să privim partea plină a paharului, termin în curând facultatea. Atunci n-o să mai fiu prost. Atunci o să fiu diştept un pic. Dacă o să vreau să fiu diştept un pic mai mult, va trebui să fac masterul. Iar dacă apoi simt că vreau să fiu cu adevărat diştept îmi rup curu’ în cărţi să ajung profesor universitar.

Conform unor opinii formulate de nişte iluştri… profesori universitari… dacă nu treci prin suficiente faze ale procesului educativ să devii profesor universitar ţi-ai ratat viaţa. Lua-v-ar dracu’ că majoritatea mi-aţi tocat neuronii, ca acum să fiu numit rebut? Fiţi sănătoşi, oamenii care fac lumea să se învârtă nu sunt profesori universitari.

Din fericire, există şi oameni care trăiesc pe lumea asta, care nu sunt proşti şi care se descurcă în trafic fără a fi nevoiţi să-şi ia măsuri de precauţie când deschid frigiderele.

Vă salut.

Sau poate tu cititorule devii brusc comentator şi-mi înjuri câteva neamuri. N-ai decât, dacă atâta contribuţie găseşti că se încadrează în posibilităţile tale Web 2.0.

Blogul ăsta există pentru că eu mă cred special. De fapt, eu mă cred special pentru că sunt special.

Şi acum am să încerc să fac scriu o aberaţie; vreau să mă laud, fără să mă laud.

Săptămâna asta am scris câteva zeci de articole şi cu toate astea blogul meu îmi cere login.

Săptămâna asta am făcut aproape 500 km din care vreo 100 fără vreun scop. Cu toate astea nu pot spune că se echilibrează cu vreo 3 zile petrecute pe sub ea. Sau faptul că un blestemat de circuit întrerupe pe undeva şi nu-mi merge faza scurtă pe stânga.

Săptămâna asta am fost la facultate şi cu toate astea nu-mi aduc aminte să fi făcut mai mult decât o oră jumate.

gata, trei chestiuni repetitive e suficiente. Am prins recent un mail în care am citit nişte versuri speciale. Rezultatul? Am cu ce mă făli.

Şi ar mai fi o chestie, mă disperă faptul că nu găsesc imaginea de pe coperta unei casete vechi. Care aveţi pe acasă casete cu Ştefan Iordache şi Sanda Ladoşi sau un talent uimitor la a găsi orice pe străfundu’ interwebului contactaţi-mă.

Mai sunt multe de zis…

… dar la urma urmei pentru asta e blogul ăsta.

Grătarul ăsta a avut ceva special şi anume a fost primul pe anul ăsta. Anterioara tentativă de primul pe anul ăsta s-a ratat complet datorita vremii care în seara de azi n-a fost deloc specifică lui 1 aprilie fiind previzibil de frumoasă.

Adunarea conscripţilor (pentru că eu nu prea dau multe variante celor care pot veni) s-a iniţiat pe la 20:55 şi s-a terminat pe la 21:35 fiind urmată de o “cursă” către Real. Aici a fost prima surpriză a serii, deşi estem în postu ăl mare românii e păcătoşi… toate tăvile cu mici fuseseră vândute. În afară de acest mic impediment şi câteva răzgândiri uşoare în privinţa meniului cumpărăturile au decurs lejer.

Asta spre deosebire de grătarul efectiv unde problemele au curs lanţ. În linii mari au fost cam aşa

1. Poliţia Română ne-a dat târcoale la începuturi
2. n-am avut lumină suficientă la prepararea chestiunilor de pus pe grătar
3. n-au vrut lemnele să ia foc
4. pasta de mici a fost la ciclu şi tot arunca grăsime pe cărbunii încişi lucru care rezulta în flăcări spectaculoase
5. lumea nu a avut răbdare suficientă
6. lumea nu a avut rezistenţă la somn şi condiţii grele suficientă
7. lumea abia aştepta să plece pe final

Pe de altă parte asta n-a fost aşa rău, am rămas eu cu beţivu cu vreo 50% din haleu şi beutură să ne punem pe scandal la final. De la ora 3 la ora 5 ne-am săturat, am vorbit de maşini, de viitor şi alte chestii relevante pentru noi după care ne-am  urcat în bestie până în parcare (30 metri mai încolo de garajul unde a avut loc grătăreala) şi ne-am luat la revedere gândindu-ne la ce sandwichuri ne facem acasă şi ce bine ar fi să avem dacii V16 (eventual cu o bujie care nu merge).

Regret că n-avem poze, chiar e ceva să vezi grătarul unde sunt scaune, e masă şi alte minuni civilizate şi totuşi lumea stă grămadă pe capota Daciei mele şi se înfruptă care din ce apucă.

Nu-mi vine nimic exact să scriu, nimic inexact să scriu, nimic în general să scriu.

De ce?

Că zi de zi e ceva ce-mi face scârbă.

În primu’ rând de a mea facultate.

În al doilea rând de a mea familie.

În al treilea rând de scandalul cu rahatul ăsta de gripă.

În al patrulea rând reacţiile la eterna şi fascinanta temporară criză econoplictisitoare.

Şi în ultimul rând mi-e lene.