Deci teaba asta cu postatu mi-a scăpat din mână în ultima vreme pentru că de fiecare dată când mă vedeam faţă în faţă cu panoul responsabil de generarea articolelor îmi cam sărea chefu.
Nu-mi vine nimic exact să scriu, nimic inexact să scriu, nimic în general să scriu.
De ce?
Că zi de zi e ceva ce-mi face scârbă.
În primu’ rând de a mea facultate.
În al doilea rând de a mea familie.
În al treilea rând de scandalul cu rahatul ăsta de gripă.
În al patrulea rând reacţiile la eterna şi fascinanta temporară criză econoplictisitoare.
Ziceam pe undeva p-aci că vă fac un articol separat cu cadourile pe care mi le-a adus moşu. Şi mi le-a adus pentru că cică am fost şi sunt bun
Acu serios, mi-a adus nişte cadoaie foarte faine:
Un fular de vreo 2 km, de fapt are cam 2 metri da îmi place foarte tare. Reacţia mea iniţială a fost “uau…”, dar ulterior mi-am dat seama că acum pot trece de la a fi Dezbrăcatu’ la a fi Baronul Roşu la volan.
Un portofel din piele marca “Hassion”. Poate pentru voi n-are relevanţă marca, dar e foarte importantă în acest caz. Nu e importantă pentru că ar fi impregnată cu 50 milioane de euro în diamante sau alte asemenea ci pentru că vine într-un ambalaj roşu, pe care apare stema naţională şi sub care scrie serios de înfricoşător România. Reacţia iniţială a fost “hmm…ticăie? ” însă cu timpul a început să-mi placă şi conţinutul e foarte fain
Un ceas de mână Q&Q auriu cu curele din piele. Reacţia mea iniţială a fost “Yehaaaa băutură!” până când mi-am dat seama că forma de sticlă a ambalajului era falsă. Acum îmi place ceasul da nu prea am ocazii la care să-l port că nu consider că merge cu orice fel de costumaţie lejeră… om vedea dacă-mi schimb sau nu părerea.
Un vin rose care are o culoare foarte foarte foarte faină, e de nedescris, e … roz cred.
Am vrut iniţial să pun poze, dar nu au ieşit suficient de reuşite să se prindă calumea detaliile de acolo. Aşa că pofta-n cui.
E cam devreme din punct de vedere calendaristic, da’ e ok din punct de vedere al meu.
Am fost provocat aseară să scriu despre dar cum îmi era lene, evident, a rămas pe astăzi.
Deci treaba asta, a fost de Crăciun (poetic, nu?). Mai exact când eram în clasa a doua (inocent, nu?) şi la vreo lună după ce am fost operat (dramatic, nu?). Ce a fost aşa special… păi nimic aparte, doar că în ajun, eram tare nerăbdător. Pe atunci dormeam la bucătărie eu, şi frate-miu cu ai mei în dormitor. De ce ţin minte chestia asta?
Pentru că mi-a fost a naibii de utilă, dat fiind faptul că bradul era în sufragerie şi cum ai mei de sărbători nu-s adepţii trezitului devreme, lăsaseră cadourile sub el dinainte de culcare. Bine, eu dormeam (teoretic, nu?) de ceva timp deci urma să le găsesc dimineaţa următoare. Cred că atunci am avut prima oară răbdare serios, pe la 22:00-23:00 s-au retras în dormitor şi au stat la TV până pe la 00:00-00:30. Pe la vreo 00:45 mi-am luat inima în dinţi şi-am ieşit tiptil de la locul meu, să mă duc să văd dacă primisem cumva cadouri de la ai mei, nu de alta da’ ştiam că Moş Crăciun nu există (tragic, nu?).
Am aprins lumina cu atenţie: doar 1 bec din cele 5 ale lustrei, cel care bătea spre balcon, să fiu cât mai greu de depistat (secretos, nu?) şi am început să studiez situaţia. În faţă era un baraj de sucuri şi vreo 2 cutii cu bomboane, urmate de vreo două cutii mari pătrăţoase care sigur nu mă interesau că, după ambalaj, erau pentru ai mei (atent, nu?). După ce am memorat vizual pe unde erau, le-am dat la o parte să descopăr lucrurile suculente: un trenuleţ electric mic, lucrat binişor, simplist şi unu mai mare, lucrat mai din topor pe alocuri dar cu mai multe accesorii (a dreacu de atent, nu?).
Le-am tras deoparte şi le-am desfăcut fără să las urme sau să distrug ceva din ambalaj (bă da atent, nu glumă, nu?) şi m-am pus pe treabă, asamblat, pus baterii, teste, deschis propriile căi ferate. După vreo juma de oră de uitat, schimbat traseu, observat ce şi cum, mi-am adus aminte că de vreo oră eram îngheţat aproape (nesimţit, nu?). Culmea, puneam la loc toate treburile şi mă uitam destul de des spre dormitor, să văd de nu se aprinde o lumină ceva (suspicios, nu?).
Când am terminat toată treaba am stins lumina şi m-am strecurat înapoi în pătură.
Pentru vreo 20-30 minute cât m-am încălzit, după care am ieşit iar să-mi fac de cap (nesătul, nu?).
A doua zi a fost destul de reuşit, da nu la fel e mult farmec.
A fost destul de distractivă treaba asta, drept urmare am să provoc şi eu mai departe nişte personi; norocoşii nominalizaţi sunt următorii:
Abia ce am scris articolul anterior pe o notă uşor optimistă când am primit ocazia să fac niscai paşi înainte prin câteva şuturi serioase în dos.
Prima, am trecut la taxă la facultate… minunat, atât de multe de spus, atâţia draci, azi urmează să văd ce se poate rezolva cu contestaţiile.
A doua, s-a întors tata acasă vesel ca de obicei, numai că printre primele lucruri spuse de la intrarea în casă au fost “George, ai treabă?”, moment în care mi-am dat seama că ceva e de făcut. Asta e cauzează un mic stres, da nu e problemă serioasă. Cel puţin, nu era până în momentul în care am auzit, ia-ţi actele şi ne găsim în parcare. Debifăm de pe listă cauciuc bun, cu tot cu jantă, poartă permanent amprenta unei borduri. Super!
Spre seară/dimineaţă începusem să mă liniştesc până când am avut bucuria să-mi văd laptopul trecând pe baterie. Prima reacţie, a fost cea uzuală, a căzut curentul (s-a mai întâmplat de vreo 2-3 ori). Prima reacţie a fost eronată, lumina de la întrerupător era aprinsă în continuare. Al meu pui mic negru de-i scrie Toshiba pe ceafă s-a hotărât să îşi dea demisia. Nu se mai încarcă… După peste 500 threaduri citite prin aria de service Toshiba, am aflat posibilele probleme. Soclul interior pentru adaptor e posibil să sufere de “vreau schimbat” sau acest sindrom a acaparat placa de bază. În prima variantă ar trebui să scap relativ ieftin, glonţul trecând la vreo 6-7 centimetri de ureche, însă în a doua variantă trece cam la aceeaşi distanţă doar că faţă de ambele…
Mai devreme am încercat să comunic treaba asta ei. În mijlocul seriei de Offline s-a dat dracu şi messu, a picat şi ăla futu-i ceapa mă-sii.
Să mai zic că am lăsat lumina aprinsă la bucătărie şi când mi-a scăpat în colţu ochiului m-am speriat de ea de parcă în loc de uşă era o gură de balaur?
Nu mai are rost, parcă nici tizul meu sfânt nu ţine cu mine azi. De fapt ieri, poate azi………….
- mai durează până o văd,
- weekendul trecut nişte gigei au tăiat iarba în spatele parcării fără să fie atenţi şi mi-au făcut ferfeniţă triplele,
- a apărut un set de cheltuieli neprevăzute,
- mi-am făcut update la softul telefonului şi totul a mers ok mai puţin memorarea setărilor care oricum nu erau multe sau consumatoare de timp,
- am trecut telefonul pe limba română, o chestie faţă de care nu sunt nici acum aşa sigur,
- am schimbat pe la el tema, am şters din muzica de pe el, şi am făcut ceva poze cu dedicaţie cu el
- mi s-a rupt un picioruş la capacul de la cablul de date (posesorii de 5310 XM ştiu ce zic…)
În schimb
- nu mai durează aşa mult până o văd
- mi-am făcut update la Wordpress după ce am citit o chestiune despre vulnerabilitate rezolvată recent
- mi-am eliberat HDD-ul de ceva chestii pe care nu le mai folosesc
- am redus din muzica pe care o aveam dar când ajungea Winamp la ea dădeam “Next” (în principal melodii deprimante)
- mi-am făcut o promisiune plină de speranţă conform căreia piesele ce urmează să le schimb acum la bestie să fie ultimele
- l-am convins pe frate-miu să citească o carte, în engleză
- acum aveţi opţiunea de abonare la comentarii doar că nu nimeresc unde s-o fac românească (nu găsesc unde scrie ‘Subscribe to comments’)
- am inceput procesul de aranjare a blogului ce era amânat de ceva timp (primele modificări la vedere: transformarea paginilor “Muzici” şi “Filme” în articole)
Sunt un pic fericit, chiar optimist pe alocuri, deloc firea mea dar aşa este momentan.
” însă cu timpul a început să-mi placă şi conţinutul e foarte fain 
