Hmm, Galaţi, nu e aşa rău, îmi place destul de mult aici, da îmi lipseşte ceva din Iaşi. Nu mă refer la Copou, Palat, Murcielago-ul ăla alb… sau orice mai e pe acolo şi merită văzut. În nici un caz miresele desenate cu stânga, noroc cu domnişoarele de onoare.

De la plecare se vestea vreme bună (de stat în casă… numărat bani şi… ascultat muzică). Vreme care nu m-a dezamăgit . Cu ocazia asta, am mers şi eu cu trenu după jdemii de ani, mai exact cu săgeata aia super criticată. Nu ai loc să te mişti prea mult, asta e drept (şi la 1.81 simţi din plin)…în rest mi se pare mai mult decât comodă. Mare prostie mi se pare să mergi la clasa 1 cu ea, unde diferenţa evidentă e o măsuţă mică lângă fiecare set de scaune şi altă culoare la tapiţerie.

Gara Iaşi – Nord. Prima oară când o văd. Până acu am coborât în Nicolina sau direct la destinaţie. Cobor din tren, caut telefonu… şi mă uit în jur… Peronu’ gol. Un uşor disconfort, atât de la rucsac cât şi de la aeru’ condiţionat ce fusese pornit în mod idiotic pe ultimii kilometri de drum. Imediat ce o sun, o văd… restu poveştii pe tema asta e aşa de bun că e cenzurat.

Doar ştiţi vorba, orice e bun pe lumea asta e imoral, ilegal sau îngraşă.

A urmat o mică prelungire a plimbării, încă una asistată. Ultima seară fiind petrecută în compania unui beţivan crunt, şi a unei blonde :eek: . A fost înfricoşător, scandalos, dureros, alcoolicos şi plăcut. Dar incomparabil cu părţile cenzurate

Deşi prelungirea a fost de o zi, parcă mergea să se mai lungească, dar îmi mai trebuia gâtul. Plecăm… facem câţiva km, după care o problemă cu indicatoarele căilor ferate mă face să fac spume timp de o oră. Nu ora era problema, ci faptul că n-a putut să aibă loc în Iaşi

Acasă, aceeaşi aromă uşor ciudată, în gară aceeaşi super vervă ocazionată de sosirea… celorlalţi pasageri. Ne luăm tălpăşiţa, ceferistu’ fiind vizibil îngreunat de bagaje şi ajungem acasă. Aici lucrurile au intrat în normal destul de repede, baie lungă… mâncare multă… lenevit şi uitat la Top Gear Australia şi Fifth Gear.

Există oare vreo diferenţă?

Există! Una imensă chiar, Iaşiul e mult mai aproape ca Botoşani, geografic, dar mai ales logistic. Cu ce ajută asta? Păi… aproape sigur voi scrie articole în genul ăsta mult mai des.

Vroiam să scriu de ele… da la o mică, mică de tot, căutare pe infamul Google găsişi zeci de link-uri în care erau prezentate şi comentate relativ decent de mulţi aşa că mi-am spus că mai bine intru în clubu cârcotaşilor (nu că în general aş fi membru de onoare).

Ele s-ar citi cam aşa:

Citeşte în continuare

Istoria asta şi repetitivitatea ei mă scârbesc.

În urmă cu două săptămâni, o profesoară pe care am lăudat-o şi faţă de activitatea căreia am manifestat entuziasm pe aici, se întoarce în preajma băncii mele şi mă atinge cu poşeta. Reacţia:

“Ce faci, îmi umbli în geantă? (de parcă dacă aş fi făcut-o aş fi fost suficient de dobitoc încât să recunosc)

Nu doamnă, mi-aţi atins umărul la întoarcere.

Sigur măi? (de parcă dacă aş fi făcut-o de faţă cu 100 persoane era nevoie de confirmare din partea mea)

Sigur.

Păi… bine… că ştiam că eşti băiat cuminte. (am uitat să menţionez, mă cunoaşte de vreo 25 de ani)

Se contrazice cu cineva pe teme fotbalistice (în care are 3 teze) şi apare afirmaţia că în cei 8-10-12 ani de când predă n-a mai văzut asemenea răutate ca la noi. (Adevărul e că generaţia asta Cernobîl/McDonald’s este temerară la multe capitole în ceea ce priveşte contactul cu învăţământul.)

Săptămâna trecută grupa mea (cât de valid o fi pronumele ăsta rămâne de văzut) a terminat seminarul cu profesoara în cauză ceva mai devreme, cu anunţul că e posibil să nu stăm la cursul ce urma până la capăt. Imediat un grup din respectivii colegi intervin cu ideea încercării de a discuta cu profesorul cu care aveam programat seminar după cursul în cauză să vină mai devreme, scopul final fiind “să scăpăm” mai devreme. În acest moment m-am extras din colectiv fără a-mi prezenta vreo părere sau vreun interes în petiţia în cauză. Telefonul se dă, acordul are loc. La curs suntem anunţaţi că se va menţine programul complet. Grupul respectiv în tentativa de a evita cauzarea de neplăceri profesorului anunţat încearcă totuşi să convingă profesoara să permită grupei să plece mai devreme să urmăm socotelile “de acasă”. Ei bine, profesoara ne-a spus “ca-n piaţă” că asta nu e posibil, simţindu-se ofensată că am fi anunţat pe cineva că nu îsi face orele, (ea care a ţinut ora şi în prima săptămână). Altercaţia se escaladează, fiind centrată în colegul meu (da dom’le suntem doar doi băieţi activi pe acolo în grupă) şi persoanele din jurul său. Apare ameninţarea unei lucrări (eveniment ce la începutul cursurilor se anunţa ca inexistent), eu dau vina pe arbitraj, ea pare să fi înţeles mesajul, dar face ceva genial şi aruncă cu numele respecitivului coleg pe motivarea anunţului. Nu-i nimic, încă un eveniment de rahat, de la un cadru didactic care, la fel ca mulţi alţii, strică farmecul jocului prin faulturi.

Astăzi profesoara care a ţinut ora şi în prima săptămână a semestrului, nu s-a prezentat la seminar… bucurie… La curs se aruncă numele colegului, dar ecoul absenţei lui n-a răspuns. Soluţia? Se dă vina pe mine, că deh… eu reprezint grupa. Încerc să aflu care sunt motivele acuzaţiilor şi mă trezesc cu ocazia de a mă bucura de răspunderea asociată evenimentelor de săptămâna trecută. Explic poziţia mea faţă de ele şi menţionez că nu sunt toată grupa, cu atât mai puţin la situaţia pentru care sunt acuzat, dar nu sunt auzit, mai mult grupa mea mă îndeamnă să tac, la fel cum s-a mai întâmplat semestrul trecut la o altă decizie greşită a unei profesoare cu privire la mine de pe urma căreia “au avut de suferit toţi”. Mimica îmi trădează uimirea şi scârba faţă de evenimentele în curs şi sunt invitat afară. Încercând să aibă ultimul cuvânt repetă acuzaţiile inutile şi mă acuză de lipsă de bun simţ. În momentul respectiv mi-a sărit capsa şi am întrebat cam cât de mult bun simţ e în a acuza pe cineva pe nedrept. Orice alte tentative de discuţie sunt respinse şi sunt invitat permanent să nu particip la seminarul în cauză.

Îmi iau bocceluţa şi mă aşez undeva la un etaj inferior citind ceva pasaje dintr-un manual. Câteva minute mai târziu este evacuat un alt student pe motivul că a zâmbit suspect la ea.

Îmi văd de treburi, revin la seminarul ce urma să mă bucur de un atac: tu nu faci parte din grupă? Când e de bine  (cum a fost la abuzul de semestrul trecut când am fost evacuat eu aiurea… şi nimeni n-a spus nimic) sunt cu ei, iar când e de rău nu. Că acum profesoara se răzbună pe ei, din pricina mea. Pardon! Se răzbună (arma ştiţi voi cui) pe noi.

Noi care nu ştiu ce grupă suntem.

Mai contează că undeva pe parcurs am primit veşti bune? Contează… împărtăşirea lor nu.

În atenţia actualilor studenţi viitori fraieri ce se înscriu la facultatea asta. Nu peste multă vreme o să aveţi capu’ calendar de treburi de genul pliantelor, ghidurilor de prezentare, conferinţelor, prezentărilor etc… da dacă mă vedeţi prin pozele de pe broşuri sau ce alte materiale promoţionale mai au oamenii în minte să ştiţi că apar doar pentru că i-am spus profesoarei de la tablă să-i desenezi pe Tom şi Jerry să nu fie goală. Nu m-a ascultat şi a scris ceva conturi şi corespondenţele lor şi a pus-o pe doamna fotograf să mă pozeze, cu colega… aşa… să vadă elevii dom’le ce e studenţia

Totodată la simularea întreprinderilor o să mă vedeţi în postura de director responsabil cu personalul, în umbra căruia se află două persoane. Secretara mea ocupată cu un fax şi Flubber, destresantul nostru comandând cafele prin interfon în timp ce-şi ştampila încheietura să intre si el prin Divino, poate o primi un cocktail gratis dinăla pentru studente.

A, să nu vă gândiţi că sunt aşa de important, chiar pentru profesorii ce nu mă cunosc, doar că la ora la care au avut loc şedinţele foto numai cei din anul I mai eram pe acolo. Asta nu vă spun, că nu e aşa studenţia.

    M-am trezit într-o zi cu un soare simpatic la prima vedere, entuziasmat de faptul că în programul de dimineaţă se afla “machiajul” bestiei, ştiţi voi… chestia aia albastră de am mai zis de ea pe aici. Ei bine, la identificarea vopselei, nu era albastru sideral, nici bleu spaţial cum mai spuneau ceva amici… ci o culoare necunoscută, pentru care am ajuns să plătesc mult mai mult decât în mod normal. Fericire mare pe uşurarea portofelului, în schimb… tata se poate mândri cu o maşină cu vopsea “custom made”

Facultatea a început bine şi s-a agravat uşor uşor printr-o durere minunată de cap iniţial (din pricina căreia era să intru la belea…) şi apoi cu altă veste, data viitoare dăm lucrare la statistică? De ce? Cum, nu ştiţi? Din cauză că Spania a învins Italia în amicalu’ de săptămâna trecută.

Ora profului de finanţe a trecut cu multe oftări din cauza fetelor, nu din cauza dorinţei ci din cauza veştii că e căsătorit… şi are copil…

Acum îmi revin, pregătindu-mi “temele” pentru mâine în timp ce aştept ceva ajutor pentru dorinţa aia.