În primul rând, nu-mi place din pricina design-ului, urăsc albul ăla şi nu-mi place că e cam butucănos pentru un telefon. Aici sunt un pic cam incorect că m-am obişnuit cu al meu care e mic şi anorexic şi puţine telefoane îl egalează. Pe de altă parte am sa accept faptul că ecranul imens face parte din el şi că acomodarea lui pune probleme unei eventuale miniaturizări.

În al doilea rând sunt un fel de paradox, îmi plac gadget-urile însă nu am un buget suficient de sănătos cât să-mi alimentez o astfel de pasiune. Vine şi vremea mea, acuş termin facultatea şi-mi pot dedica timpul pe îndelete unor activităţi generatoare de venituri, venituri pe care ulterior le voi cheltui în mod frivol. Nu chiar, dar anumite lucruri la care ţin am să le am.

În al treilea rând s-a lansat la apă Apple iPhone 4, care începe să vină pe o direcţie de design mai uşor digerabil, şi e mai mic decât predecesoarele. Pe lângă asta, aduce mai multe tehnologii decât erau în variantele anterioare cu tot cu o autonomie mai mică.

E şi o prezentare a unor abilităţi destul de captivantă făcută de Apple:

Nu sunt mare fan al mesajelor lor de marketing (n-o să schimbe totul, n-o să schimbe mai nimic, da asta e altă problemă) însă sunt un fraier imens când vine vorba de calitate. Ăsta e primul lucru care-l văd eu la iPhone 4. Probabil că mulţi o să mă credeţi idiot dar sunt un mare fan al Volkswagen Phaeton şi sunt obişnuit cu o părere de genul.

De fapt scriitorul din mine se uită la dashboard-ul WordPress şi-şi zice: pot să declar blocaj inspiraţional şi să nu scriu nimic azi, mâine…etc. Dar cred că azi o să fac un pic de mărturisiri.

Pentru început, trebuie să mărturisesc de ce am continuat treaba cu blogul meu pe un host şi domeniu proprietate personală spre deosebire de varianta de pe wordpress.com. Acolo era în primul rând un cadou şi abia apoi era o extensie a personalităţii mele din mediul online. Ştiţi voi; Lupul, Silver Wolf până şi Gremlin erau fiecare pe undeva pe lupul.wordpress.com şi-şi scriau tâmpeniile acolo.

Când am luat decizia să mă mut pe privat s-a întâmplat din două motive, primul fiind că “geek-ul” din mine era pe deplin sătul de limitările de pe WordPress iar al doilea fiind că eu mă consider suficient de important încât să-mi fac numele special de unu singur.

În principiu, nimic nu s-a schimbat, doar v-am împrospătat memoriile a cât de special sunt.

Revenind la probleme serioase, n-am uitat de ce am pus întrebarea aia cu ce făceaţi la 13 ani sau unde vă era mintea. Nu prea am primit multe răspunsuri dar am să zic totuşi ce-mi făcea mintea la vârsta aia. Recunosc că am observat că fetelor le cresc anumite chestii pe piept şi că mie îmi apare păr sub braţ dar cel mai important lucru pentru mine atunci… de ce să vă zic când pot să vă arăt. Pozele astea le-am făcut recent într-o curăţenie serioasă când am dat de vechile mele cutii magice.

Printre ele se găseau:

Şi bineînţeles, trebuia să fie mult mult:

Pentru voi probabil arată ca nişte idioate jucării, pentru mine erau (de fapt încă sunt da nu prea mai am timp de ele) mijloace de creaţie, luam varii bucăţele din toate jucăriile stricate sau care nu mai funcţionau complet şi îmi făceam unele noi.

Dar destul despre mine, hai să vorbim un pic despre mine!

Recent am primit un premiu de la o gagică care mă bate de mă stinge la baschet. Nu ştiu sigur pentru ce e, ce reprezintă şi de ce anume l-am luat dar atâta timp cât l-am bătut pe beţiv în topul realizat de sora lui e suficient să mă laud cu el

Tot în ceea ce mă priveşte am patru lucruri care îmi dau bătăi de cap pe termen scurt:

• telefonul, aparent la sfârşitul perioadei de garanţie şi-a zis să-şi ia concediu prin service (e a treia oara deja) după ce m-a obişnuit cu nărav şi e ceva pe care îmi pot pune bază. O să-şi revină el şi-o să fie ca nou.
• maşinuţa RC (cel mai tare cadou primit în formă fizică) nu prea are chef să meargă nici aia, recent am desfăcut telecomanda şi e ok, urmează verificările la maşină + acumulatorul ei.
• blogul, dintr-un motiv a naibii de enervant nu vrea dom’le să fac upload la poze fără să-mi dea un rahat de eroare. Asta n-ar fi o problemă, am trecut prin atâtea erori că nu mă mai sperie nimic doar că eroarea asta, după vreo 10 variante de soluţie încercate tot nu vrea să dispară… mai am vreo 3-4 şi o să trec şi prin alea.
• maşina, pardon, Dacia, care îmi tot face câte o cheltuială când e lumea mai dragă… nu e vorba de piese sau service ci de taxe, impozite, itp şi alte minuni. Sper că deşi m-am răzgândit în privinţa primei promisiuni de aici am să reuşesc să mă ţin de ce-a de-a doua şi poate am ocazia ca vara asta să reprezinte ultimele cheltuieli pe maşina “altuia”.

Şi cum tot am vorbit deja cam mult despre mine cred c-ar fi cazul să nu mă opresc.

De vreo trei sferturi de lună am început să-mi consum o mică porţiune din timp scriind pe blog. Ce-i drept, nu e vorba de blogul acesta dar pentru mine e un început în ceva ce aş vrea să fac la o scară mai mare pe viitor.

Scriu despre maşini şi deşi sunt cam pus la perete de anumite convenţii fac tot ce pot să îmi pun amprenta asupra celor publicate. Începutul a fost cu UltimateCarBlog.com şi continuă în prezent cu Automotorblog.com.

Acum că am terminat postarea am să-mi reactivez pluginurile şi să văd cum fac să-mi restaurez emblema 100% funcţionalitate pe căsuţa mea virtuală.

Ieri, blogul meu a împlinit doi ani, în decursul cărora a avut un succes fabulos, cel puţin pentru mine, statisticile nu sunt tocmai de acord cu mine, dar nu contează eu sunt mulţumit, la urma urmei blogul ăsta are şi o scuză pentru a sa existenţă.

Tot ieri, a venit moşu’ băi nene (ştiu, e cam ciudat, dar mă supun regulilor de aici, da?) şi arată mai gagicos aşa, brunet, cu aluniţă pe nas. Mi-a adus… da mi-a adus… Hmm, mai bine o să fac nişte poze când am ocazia şi vă explic exact emoţiile trăite pe marginea lor.

Azi, am cunoscut o parte din familie, o parte restrânsă deja privindu-mă ca “ginerele” şi după un moment foarte bisericesc (sfinţirea casei) care nu prea mi-a priit, am stat la o masă care cred că ar fi fost visul lui. Pe bune acu, ştiu că moldovenii deţin recordul la crăpat în ei dar s-ar părea că sunt în urmă tare la ce se întâmplă aici de sărbători. Mă uitam la masă si la cum continuau să vină platourile şi mă pregăteam să-i pun un girofar de avertizare pentru agabaritice.

Hmm, cam atât pe azi că excesele strică şi, mai important, mi-e lene. Planurile pe zilele astea ies ok, iar pentru revelion par să fie pe acelaşi traseu.

Cei de 13-14 ani nu-şi mai pot vrăji gagica aşa uşor că întârzie unde ajung şi calcă pe bec de la prima ocazie.

Cei de 18-19 ani sunt neinteresaţi de eveniment, accesul la bar fiind încă destul de bun iar pentru cei care nu frecventează aceast minunat adăpost al celor însetaţi se mulţumesc cu:
“Bă, ai văzut că afară ninge!”
“Nu, dă şi mie link…”

Cei de peste vârsta asta îşi fac probabil cei mai mulţi draci datorită condiiţiilor din trafic. Nu e problema că ninge, problema e că ninge şi lumea se adaptează destul de greu la condiţiile astea. Problema lor se manifestă pe trei planuri:

1) Autorităţile locale, care, după cum spuneam, sunt total nepregătite atât din punct de vedere al echipamentelor insuficiente pentru cât de mare e oraşul cât şi din punct de vedere al pregătirii operatorilor acestor utilaje; exemplul cel mai concludent fiind defilarea de pe o arteră importantă unde trei lame ce mutau zăpada erau urmate de un o singură maşină care arunca sare. Lamele curăţau 2 benzi sau 3 în funcţie de cât de strânsă era formaţia iar maşina cu sare doar o bandă. Drept urmare se ajungea la zăpadă tasată peste tot şi pe o banda se topea. Apa rezultată se scurgea pe altă bandă unde îngheţa şi era ulterior acoperită de încă un strat zăpadă. Treabă ceas! Alt exemplu, pantă uşoară, un Unimog (vezi poză) pregătit pentru deszăpeziri, nu reuşea să pornească.

2) Şoferii, care, nu au cunoştiinţele necesare pentru mers iarna. Nu îşi cunosc maşina, nu cunosc un pic de fizică de bază, nu simt diferenţele de aderenţă, conduc cu ghete sau alte încălţări cu talpa foarte groasă, nu îşi curăţă corespunzător maşina şi mai ales, nu au echipare corespunzătoare (cauciucuri, lanţuri, eventual nisip, lopata)

3) Pietonii, care ies pur şi simplu afară să cumpere o pâine sau orice, îmbrăcaţi insuficient aşa că se grăbesc. Graba cam strică treaba şi se întâmplă să sară în faţa unei maşini fără să se asigure, să alunece pe şosea încercând să treacă printre ele şi alte minuni.

Ce mai, e gravă treaba.

Da măcar ninge aşa frumos

Am fost provocat aseară să scriu despre dar cum îmi era lene, evident, a rămas pe astăzi.

Deci treaba asta, a fost de Crăciun (poetic, nu?). Mai exact când eram în clasa a doua (inocent, nu?) şi la vreo lună după ce am fost operat (dramatic, nu?). Ce a fost aşa special… păi nimic aparte, doar că în ajun, eram tare nerăbdător. Pe atunci dormeam la bucătărie eu, şi frate-miu cu ai mei în dormitor. De ce ţin minte chestia asta?

Pentru că mi-a fost a naibii de utilă, dat fiind faptul că bradul era în sufragerie şi cum ai mei de sărbători nu-s adepţii trezitului devreme, lăsaseră cadourile sub el dinainte de culcare. Bine, eu dormeam (teoretic, nu?) de ceva timp deci urma să le găsesc dimineaţa următoare. Cred că atunci am avut prima oară răbdare serios, pe la 22:00-23:00 s-au retras în dormitor şi au stat la TV până pe la 00:00-00:30. Pe la vreo 00:45 mi-am luat inima în dinţi şi-am ieşit tiptil de la locul meu, să mă duc să văd dacă primisem cumva cadouri de la ai mei, nu de alta da’ ştiam că Moş Crăciun nu există (tragic, nu?).

Am aprins lumina cu atenţie: doar 1 bec din cele 5 ale lustrei, cel care bătea spre balcon, să fiu cât mai greu de depistat (secretos, nu?) şi am început să studiez situaţia. În faţă era un baraj de sucuri şi vreo 2 cutii cu bomboane, urmate de vreo două cutii mari pătrăţoase care sigur nu mă interesau că, după ambalaj, erau pentru ai mei (atent, nu?). După ce am memorat vizual pe unde erau, le-am dat la o parte să descopăr lucrurile suculente: un trenuleţ electric mic, lucrat binişor, simplist şi unu mai mare, lucrat mai din topor pe alocuri dar cu mai multe accesorii (a dreacu de atent, nu?).

Le-am tras deoparte şi le-am desfăcut fără să las urme sau să distrug ceva din ambalaj (bă da atent, nu glumă, nu?) şi m-am pus pe treabă, asamblat, pus baterii, teste, deschis propriile căi ferate. După vreo juma de oră de uitat, schimbat traseu, observat ce şi cum, mi-am adus aminte că de vreo oră eram îngheţat aproape (nesimţit, nu?). Culmea, puneam la loc toate treburile şi mă uitam destul de des spre dormitor, să văd de nu se aprinde o lumină ceva (suspicios, nu?).

Când am terminat toată treaba am stins lumina şi m-am strecurat înapoi în pătură.

Pentru vreo 20-30 minute cât m-am încălzit, după care am ieşit iar să-mi fac de cap (nesătul, nu?).

A doua zi a fost destul de reuşit, da nu la fel e mult farmec.

A fost destul de distractivă treaba asta, drept urmare am să provoc şi eu mai departe nişte personi; norocoşii nominalizaţi sunt următorii:

Andreea, Andrei, Iulian, Claudia, Roxana (citeşte cu atenţie, că n-o să apară de multe ori apelativul ăsta aici)

A şi încă o chestie destul de faină:

Şcoala generală vine pe două etape:

1-4 Fie urăşti din tot sufletul faptul că nu te mai joci la fel de mult şi că acum eşti nevoit să scrii într-una blestematul de S, fie eşti într-un concurs constant cu ai tăi colegi, lucru care e foarte interesant. Acum fugi şi acum te întorci să pui piedică altuia…

5-8 O parte nu se schimbă, rămâne în continuare ceva acolo, acum însă… apar chestii cam de neînţeles, să fii la modă, să fii popular, să fii CEL MAI BUN, să fii sărutat…

Apoi vine liceul, perioadă recunoscută de mulţi (printre care recunosc, mă număr) ca fiind climaxul vieţii sociale, cu ceva carte pe la mijloc (la urma urmei vine acuş facultatea), locul unde apar cele mai multe amintiri plăcute, locul unde totul este posibil, unde crezi că ştii totul şi unde îţi arunci visul spre câţiva prieteni, câţiva cu care speri să-l realizezi.

Şi vine şi facultatea, locul unde devii serios, unde te pui pe treabă, unde înţelegi că viitorul tău e la mijloc şi nu laşi pe nimeni să stea în calea ta. Locul unde faci sacrificii reale… Locul unde înduri.

Desigur, psihologia asta e aşa un rahat, să vină cineva să-ţi spună cine eşti, de ce eşti şi cum să te schimbi.

[just the right amount of pause {©Top Gear}]

Ahahahahahahahahahahahahaha “This is such a crock of shit” (© Scent of a Woman)

Trezirea omuleţi, toată viaţa ai să înduri ceva, orice ar fi…

Asta e viaţa, nu ştiu de ce, dar n-o văd schimbându-se prea curând. Ştiu oameni realizaţi pe varii planuri în care ei mănâncă ceva cu drepturile de autor de mai sus, spunând că niciodată n-au înghiţit în sec, că niciodată n-au făcut compromis (chiar dacă ăsta de fapt ar fi o scuză să acoperi o pierdere).

Ştiţi câţi îmi citesc prostiile? Cam de 10 ori câţi comentează… surplusul ajunge aici din greşeală sau se opreşte la uşă că nu-i place vopseaua. Păcat, îmi place să cred că spun merită ceva atenţie, poate mă înşel, poate ar trebui să …. trăiesc.

Ciudat mod de a critica idioţenia de decizie luată pentru o întreagă facultate pe baza unei catedre, motivat de uitarea cuvântului promisiune şi de un episod din One Tree Hill. Super.

- mai durează până o văd,
- weekendul trecut nişte gigei au tăiat iarba în spatele parcării fără să fie atenţi şi mi-au făcut ferfeniţă triplele,
- a apărut un set de cheltuieli neprevăzute,
- mi-am făcut update la softul telefonului şi totul a mers ok mai puţin memorarea setărilor care oricum nu erau multe sau consumatoare de timp,
- am trecut telefonul pe limba română, o chestie faţă de care nu sunt nici acum aşa sigur,
- am schimbat pe la el tema, am şters din muzica de pe el, şi am făcut ceva poze cu dedicaţie cu el
- mi s-a rupt un picioruş la capacul de la cablul de date (posesorii de 5310 XM ştiu ce zic…)

În schimb

- nu mai durează aşa mult până o văd
- mi-am făcut update la WordPress după ce am citit o chestiune despre vulnerabilitate rezolvată recent
- mi-am eliberat HDD-ul de ceva chestii pe care nu le mai folosesc
- am redus din muzica pe care o aveam dar când ajungea Winamp la ea dădeam “Next” (în principal melodii deprimante)
- mi-am făcut o promisiune plină de speranţă conform căreia piesele ce urmează să le schimb acum la bestie să fie ultimele
- l-am convins pe frate-miu să citească o carte, în engleză
- acum aveţi opţiunea de abonare la comentarii doar că nu nimeresc unde s-o fac românească (nu găsesc unde scrie ‘Subscribe to comments’)
- am inceput procesul de aranjare a blogului ce era amânat de ceva timp (primele modificări la vedere: transformarea paginilor “Muzici” şi “Filme” în articole)

Sunt un pic fericit, chiar optimist pe alocuri, deloc firea mea dar aşa este momentan.

Din ce ştiu românii sunt singura naţiune care atunci când vine vorba de nuntă se îmbracă în stilul britanicilor, conduce o maşină nemţească sau americană (închiriată sau împrumutată), mănâncă în stilul italienilor, bea în stil rusesc (sau lipovenesc cum mai ştiu eu pe unii) şi dansează în stil grecesc. Şi de ce face toate astea? Pentru că asta cere tradiţia:

- să defileze prin mijlocul oraşului la oră de vârf cu 5 km/h cu claxoane şi avarii ca să-i vadă lumea proaspăt însurăţei (chiar dacă pe lume n-o doare nici “nu departe de coadă” de ce nuntă îţi faci tu atât timp cât nu eşti Columbeanu sau Ţiriac)

- să se îmbrace cât mai bine şi frumos pentru a intra în biserică, asta deşi nu ştie să zică acolo Crezu’

- să facă rost de o maşină şmecheră să aibă ce zice babele de pe şanţ “iote pi fişior-su lu’ y care stă lângă mine ce maşână are”, chiar dacă a doua zi revine la mersul cu autobuzul.

- să participe la o ceremonie la care în jurul miresei se adună 40 babe toate să îi pună o coroniţă şi floare în piept (altceva nu se mai face, doar a fost mireasa la coafor ce pana ei?)

- să stea la o masă unde să mănânce până-i sar ochii din cap, după care să ia ceva şi acasă “la copii” şi eventual să fure câteva tacâmuri (poate mai merge la vreo 2-3 nunţi la fel şi face set)

- să bea la masa aia până când cantitatea de sânge din alcool să fie sub 0.80 mg/l să-şi facă un pic de curaj să iasă la dans

- acu că s-a rezolvat curajul, mai trebuie ceva, trebuie pus în aplicare, dăi nene la dans… şi cu partenera, şi cu partenera prietenului tău, şi cu partenera prietenului prietenului tău, şi cu mireasa, şi cu soacra şi tot aşa până ajunge să danseze singur la vreo 5 minute zicându-le lăutarilor “mai băgaţi băi muzicanţilor una de-a lu Dolănescu cu Copilul Minune feat Fărcaş “extended” să ne simtem bine”

- undeva pe la final, sare mirele pe scenă, terminad de oboseala că l-au fugărit toate babele şi muierile care nu “l-au prins” să zică: “Oameni buni, asta a fost, acu banu’ jos!”. Aici intervine ultima clipă a balcanicului perfect, românul, aici el cheltuie ca un şeic arab.

După toată târăşenia pleacă acasă desculţ şi vesel numai cât să se trezească a doua zi mahmur şi mâncând rece bunătăţile aduse acasă cu sau fără voia organizatorului.

Da nene, da aşa e tradiţia! Tradiţia are scăpări… da aşa de mulţi idioţi o exagerează de la o nuntă la alta că nu-ţi vine să crezi. “Băi Gigele dacă n-ai tortu’ cu o palmă mai înalt ca ultima nuntă, n-ai făcut nimic”

Scriu treaba asta pentru că zilele trecute am fost pe la ţară şi tot plimbându-mă pe acolo treceam des pe la o mătuşă, ofiţer al stării civile şi vedeam zilnic 2-3 alaiuri de oameni în jurul unui cuplu care dădeau mare dreptate vorbelor ceferistului; îşi puseseră laţu’ de gât. Nici pentru o poză oficială nu mai reuşeau să scoată un zâmbet.

“Ce zi frumoasă”

Bijuteria pentru mine a fost totuşi asta:

Proaspăt căsătoriţi

Din nefericire n-am avut ocazia să fac o poză din timp, toată lumea fiind pe acolo… maşina cu care mergeau mirii avea numerele de înmatriculare date jos şi puse în schimb 2 plăcuţe d-astea “pom de crăciun” pe care scria “Proaspăt căsătoriţi”.

Dacă stau bine şi mă gândesc numai beculeţele alea aveau o tendinţa de veselie… nu era nicăieri de văzut acolo unu mai vesel… nici printre copii. Hai, pe mire îl înţeleg… da ceilalţi?

La Suceava şi la Şcoala de Vară organizată de AFER.

Deşi ambele au fost în acelaşi loc şi aceeaşi perioadă pentru mine au fost două lucruşoare total diferite.

Şcoala de vară a fost o nouă experienţa, în care am păşit cu uşoare dubii, era ceva ce uram să aud până acum, era ceva ce părea, pentru mine, să te eticheteze drept tocilar. Am folosit o mulţime de referiri la trecut pentru că multe s-au schimbat. Şcoala de vară acum îmi pare ca o ocazie de întâlnire a unor studenţi aparte. N-am să accept prea mult termenul de “elită” ce a fost aruncat spre noi pe acolo pentru că îmi pare ceva absolut, ceva de o rigiditate ce îmi place să cred că nu ne-a descris. Găzduirea şi planificarea celor de la USV a fost cam încărcată, dar datorită unor lacune şi neprezentări ale unor profesori a suferit o continuă schimbare. (Bine, au mai fost modificări făcute şi de nişte studenţi, în special băieţii de la 119 care au fost reprezentanţi pentru Galaţi, Timişoara şi un pic clandestin cazaţi cei de la Suceava, dar schimbările au fost atât de mici că doar noi şi paznicii ştiam de ele.) Toate peste toate, a fost o experienţa plăcută, cu nişte cursuri relativ interesante la care s-a văzut spiritul tânăr al unor profesori mai mult sau mai puţin aşa şi spiritul complet paralizand al altora. A fost şi un concurs axat pe o distribuţie pe grupe pe care mai bine nu-l comentez pentru că am o părere cum că el a cam stricat treaba.

În ce priveşte mersul la Suceava, aici avem altă discuţie, era ultima locaţie unde mă aşteptam să petrec 10 zile ca astea, era ultima locaţie unde mă aşteptam să vizitez de atâtea ori magazinul “Vieşnic” dar mai presus de toate era ultima locaţie unde mă aşteptam să găsesc nişte băieţi cu care să mă înţeleg aşa de bine. La capitolul ăsta n-am altceva de zis decât că mi-am făcut în mod cert nişte prieteni cu care oricât de rar m-aş vedea ştiu că vor fi printre cei mai buni ai mei.

De la Galaţi, salutări pentru toţi cei şi cele ce au fost (mai mult sau mai puţin) cazaţi la 119 şi toţi cei ce s-au perindat pe acolo căutând o clipă de linişte, o clipă de veselie sau pur şi simplu… o bere.

Nu fiţi îngrijoraţi, pe undeva prin noi încă arde sufletul acelui copil care chiar crede că are dreptate să se limiteze la joacă şi să uite ocazional de învăţare. Pe de altă parte, avem pe cei care chiar suntem, de la vârste ce joacă la limita frăgezirii trecuţi prin multe, oameni experimentaţi, chiar adulţi (după cum ar spune unii) care nu se limitează la a consuma o bere sau o orice formă de alcool ci trec dincolo de acesta, şi în prezenţa sa pot lumea la cale. Da, ideea mea este genială (spun astă cu un pic de lipsă de modestie), da, ajutorul de care aş avea parte este unul de elită, şi da se putea materializa în oameni mai bine pregătiţi, dar niciodată nu putea lovi minţi mai luminate şi deschise. Îmi place să cred că aceste cantităţi de alcool (moderate) nu vor scoate din noi bestii ci doar ne vor elibera de acele inhibiţii minore care ne zic: “Taci, nu te face de râs” sunt doar nişte dobitocenii care doar limitează ideile bune.

Plan de afaceri

Nu că ar merita dărâmate ideile voastre, dar lumea s-a pus la cale de nişte oameni dependenţi de varii substanţe, fie ele ilegale sau nu. Noi n-am pus chiar lumea la cale dar am dezbătut un pic situaţia actuală şi apoi am tras linie şi am zis unde creşte, unde scade, unde sunt puncte critice, unde e atrasă atenţia fără motiv şi unde s-ar putea profita de oportunităţi.

Dragi beţi…prieteni, la următoarea găseală va trebui să semnăm un pact în sânge (sau vin roş’) prin care să ne dedicăm unei uniuni cât de durabile posibil, indiferent de succesul, insuccesul, fericirile, durerile, problemele sau orice altceva ne-ar ieşi în cale în ceea ce priveşte protejarea noastră, a viitorului nostru, a copiilor, nepoţilor, etc… a viitorului.

Facem un capăt de treabă?

A da, azi (adică ieri) am băut prima mea ceaşcă de cafea (chit că decofeinizată) şi mi-a fost ziua de nume. Lucruri minore comparativ cu lucrurile aruncate şi dezbătute într-o discuţie fantastică între vechi prieteni “la o bere”.

Ştiţi ce? Inhibiţiile astea sunt o prostie, dacă e să te faci de râs, eventual se va întâmpla, cu cât mai târziu cu atât mai rău, sau te vor convinge să crezi că orice ai face e ceva inutil. Îmi place să cred că în majoritatea cazurilor, nu e cazul, hai să le demonstrăm că am dreptate