E mică, gri şi are scris cam nasol pe ea 39.
Doar o cheie avem la ea şi aia e la mine.
De obicei uit să verfici zilnic, dar cam la două zile apuc să-i înfing un deget mijlociu pe gaură.
De azi înainte o s-o verific la două ore.

De ce?

Pentru că în mintea mea premiul câştigat pe proaspăt relansatul Revvnation va veni acolo oricând şi nu îl las să se răcească

Ce premiu?
Păi cel oferit de Revvnation desigur.

Deci, până la urmă ce premiu?
Unu super care cred că ar trebui să se afle la bordul oricărui pasionat de călătorii.

Băi mă enervezi d-acu, deci ce premiu?
Păi un GPS Mio S505

Mulţumiri:

Echipei Revvnation care, în frunte cu Bobby Voicu, au colaborat cu Mio la realizarea campaniei şi nu în ultimul rând Bogdan Epureanu care a fost cel care mi-a prezentat acest joc.

P.S. BRB, mă duc să verific cutia poştală.

P.P.S. Apropo de joc, dacă vreţi, acum am iar invitaţii

Uite aşa cum mă plimbam eu pe net am dat de un nou concurs, aparent unul serios data asta după cum spune Buddha.

Tabloul “Corneliu Baba, Portretul unui contabil (profesorul Busuioc)” poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration.

Ideea concursului vine cam aşa, alegi un tablou din cele 5 propuse şi îi dai viaţă cum crezi tu. Alegerea mea ar fi următoarea:

Corneliu Baba, Portretul unui contabil (profesorul Busuioc)

De ce?

În nici un caz nu am nevoie să povestesc de neplăcerile avute cu contabilitatea; pur şi simplu lucrarea asta îmi aduce aminte de bunicul meu în urmă cu ceva ani (vreo 8 să fie) când îmi petreceam vacanţele la ţară. Erau vremurile când nu exista laptopu’, mobilu’ şi cablu la tv. Mă fugăream şi inventam tot felul de jocuri cu vreo 2 vecini şi le aplicam de dimineaţă de pe la 10 până la bezna completă (mai niciodată nu era lumină din vreun colţ pe acolo să continuăm şi după). Şi toate mergeau bine şi frumos pentru vreo două zile după care mă plictiseam crunt. Ocazional mai veneau verii mei şi ieşea groaznic de obositor, că nu mai făceam faţă cu încă 2 nebuni ca mine.

Ei bine, plictiseala plictiseală dar nu se compara niciodată cu ocaziile când veneau ei, aveam o zi plină, iar a doua zi a început să plouă. Băi nene, nu ştiu ce noroc aveam că în perioada în care am ceva interesant de făcut pe afară începea să plouă, da aşa urât… mocăneşte cum se spune. Ploua mărunt, inutil şi vreo 3 zile la rând cu pauze ocazionale de 5 minute, de obicei când erai la masă sau la budă (ambele situaţii în care nu te poţi ridica fără să faci… mizerie).

Situaţia fiind prezentă ajungem la punctul în care facem tot ce putem prin casă şi casa ne era de mare ajutor datorită arhitecturii permitea să fugim prin camere dintr-un capăt în altul ca în desene, şi, ca în desene, luam cu noi câte un obiect din fiecare cameră până ne umpleam braţele (nu mă întrebaţi în ce desen că îl inventez şi oricum nu mă puteţi contrazice). Specific nebunilor hiperactivi trecea repede şi sportul ăsta (sau când eram nevoiţi să facem ordine) aşa că am trecut la ceva cam idiotic, ne băteam cu perne, ne trânteam de colo colo, săream pe pat, toate lucrurile consumatoare de energie pe care vi le puteţi imagina. Şi atunci de obicei frate-miu şi cu o verişoară mai mică erau cam păziţi că ăştia erau mici (la vreo 5-6 ani) şi eram conştienţi că ne toarnă instant dacă îi atingem.

În toată hărmălaia, am spart un pahar, am vărsat ulei din candelă, am rupt un mileu şi l-am aruncat în spatele casei şi tot aşa. Băi nene şi aruncă frate-miu o perniţă de loveşte lustra şi mişcarea sursei de lumină a fost imediat observată. Ne aşteptam ca de obicei să vină mătuşa să ne trimită la dracu de copchii neastâmpăraţi, să ne ardă câte-o palmă şi să revină la normal cu scandalul. Data asta însă, a intrat bunicul.

Bunicul este un om care merită tot respectul posibil; un bărbat realizat din toate punctele de vedere; genul de om care ar merita un portret ca cel ilustrat mai sus pentru cum şi-a întemeiat o familie şi cum a protejat-o. Totodată este un om strict, dar nu este un lucru evident. Dacă nu îngroşi gluma nu vei avea niciodată probleme cu el, chiar vei auzi ceva anecdote care poate sunt mai vechi decât tine dar tot vei crăpa de râs. Ei bine, data asta noi am îngroşat gluma în aşa hal că deja porcu se liniştise că n-o să mai fie tăiat. Şi intră în cameră bunicu’ cu o privire fixă, vizibil iritat şi întreabă cine a lovit lustra. Noi fiind deja ciocolatii în chiloţei i-am spus că frate-miu; ce am omis însă este că frate-miu se strecurase pe patul din spatele lui şi deja se făcea că doarme dus. Bunicu se întoarce brusc spre el, îl vede dormind şi rânjeşte înapoi la noi:

“Ce daţi mă vina pe ăl mic, văd că doarme…”

“Se face… el a aruncat perna” <în mintea mea vocea spunea: “Eşti mişeeeeel, mare mişel”

Atâta amuzament a stârnit toată faza că frate-miu nu s-a mai putut abţine să râdă şi a recunoscut. În momentul ăla a avut loc ceva spectaculos, bunicu’ a prins lustra şi a oprit-o în poziţia ei normală, apoi cu privirea foarte similară cu cea a profesorului pictat mai sus ne-a spus s-o întindem afară până nu stricăm ceva.

Abia atunci ne-am dat seama că afară ieşise un soare timid ca zâmbetul lui după boacănele noastre.