Având în vedere că scriu destul de mult în ultima vreme, și având în vedere că-mi place tot mai mult mi-e greu să răspund la o întrebare.

De ce mi-e mai ușor să scriu pentru alții?

Mă încadrez foarte ușor în termene limită, îmi place ce fac, îmi place ce învăț dar cumva nu simt că am în mine motivația aia de a face aceleași lucruri sau poate lucruri diferite sub patronaj propriu.

Mă cam chinuie treaba asta în ultima vreme și nu cred c-are legătură cu lipsa de idei sau cu încrederea în mine.

Până găsesc răspunsul la întrebarea asta trebuie să vă arăt ceva descoperit recent și care m-a amuzat teribil:

Nokia Kinetic

Faceți cunoștiință cu Nokia Kinetic, e un telefon mobil, de fapt e primul telefon mobil la care nu mă interesează specificațiile. O singură chestie pare interesantă și mă amuză în același timp. E vorba de modul în care telefonul reacționează când primește un apel.

După cum ilustrează și imaginea de mai sus, pe lângă reacțiile obișnuite, Nokia Kinetic are abilitatea de a se ridica dintr-o poziție orizontala până la una aproape verticală.

Doar ideea asta dă dovadă a două lucruri, după vibratorul încorporat femeile se mai aleg cu un beneficiu din lumea telefoanelor mobile și celălalt e noua semnificație a frazei “I s-a sculat și lu’ ăsta acu să sune”.

Dramatic titlul dar unele momente ale zilei mă pun fix în ipostaza asta şi până mai devreme nu mi-am dat seama de ce.

Am crezut că e vorba de plictiseală.

Apoi a venit rândul problemelor din familie.

Şi cum astea numai singure nu vin… a venit rândul rudelor lor (a problemelor, nu a familiei).

Într-un final, după cugetare intensă, serioasă, absolută, uitându-mă la videoclipuri pop româneşti din urmă cu cel puţin 8-9 ani am ajuns la concluzia că nu e niciuna din astea.

De ce? Păi simplu, muzica, cel puţin cea care-mi aduce un pic de nostalgie, poate chiar mai multă decât am nevoie, în general îmi dă şansa să mă întorc prin momentele vieţii mele în care singura-mi grijă era cum să fac rost de pokemonul numărul 134 pentru a completa albumul şi cum arată fără bluză o anumită domnişoară. (ok recunosc că aici mint, de fapt eram curios cam cum arată mai toate fără bluză) (iar pokemonul în cauză avea alt număr).

Nu e asta deci. Îmi lipseşte altceva… şi a durat puţin până mi-am dat seama. Este vorba de viteză.

Nu e mare ştire, dar chiar simt nevoia de viteză şi momentan nu prea dispun de mijloacele necesare să-mi potolesc această poftă. (Shut your pie holes aboot the risks i be well aware and it don’t be bothering my grammer)

Nu vorbesc de alergat, n-am nevoia asta atât de impregnată în psihicul meu iar încălţări uşoare şi costumaţie sport am…

E un subiect tare delicat prin multe teritorii, societăţi şi minţi dar eu unu nu prea pricep de ce.

Eu unu sunt mai greu de convins. Nu stai.

Eu unu sunt foarte greu de convins. Pe-aproape.

Şi sunt mult mai greu de convins atunci când e vorba de ceva de care nu se leagă nici un fapt… nimic palpabil, nimic credibil. Pe scurt, dacă nu ajunge la receptorii simţurilor mele nu cred că e. Nu e ceva tocmai complicat, e simplu ca bună ziua. N-am citit nici o învăţătură a vreuneia din religiile existente şi nici nu cred că dacă am s-o fac am să găsesc “mântuirea” prin ea.

Ce e, ce ar trebui să fie, ce va fi această mântuire n-am nici cea mai vagă idee şi am serioase dubii legate de faptul că voi afla vreodată. Că am dubii, pentru mulţi care nu vor găsi un argument la prostia de o am de zis aici vor spune simplu că înseamnă că totuşi cred. Nu, nu cred, pur şi simplu am avut o copilărie când n-am avut de ales şi mi s-a băgat pe gât astfel intrând în mintea mea până la gradul la care a durat ani buni să le scot iar procesul încă n-a luat sfârşit.
Citeşte în continuare

Cam aşa se rezumă descrierile la infama Dacia 1310 însă cum de majoritate nu-mi face plăcere să vorbesc am să promovez creaţia cuiva care se încadrează în prima rundă:

Nu-mi săriţi în cap, nu vă spun că e începutul şi finalul automobilismului că ştiu de departe şi bine că nu e. Clipul însă mi-a smuls câteva zâmbete de dimineaţă.

Eu o chestiune nu prea pricep totuşi, posesorul Furiei Galbene a făcut aceeaşi facultate cu mine da eu n-am văzut niciodată maşinuţa prin parcare p-acolo. Probabil are deja gagică şi un astfel de aspirator în faţă la Ştiinţe Economice ar crea probleme “acasă”.

Either way, eu abia aştept să plec cât mai departe de Bestia albastră dar ştiu că de fapt va fi tot timpu’ cu mine.

Credeam într-in timp că e ceva ce să întâmplă exclusiv în România, ulterior mi-am dat seama că e ceva ce se întâmplă mai uşor în familii.

În cazul meu, se întâmplă de atât de mult că sincer nu îmi aduc aminte când a început totul, vorbim de vreo 16-17 ani lejer. În toată această perioadă am ajuns să am câte un succes în anumite domenii şi ulterior să-mi pierd interesul. Am ajuns să am interes în anumite persoane cărora ulterior le-am afectat succesul.

La un moment dat mă identificam cu un personaj imatur, visător convins şi care îşi evita problemele distrăgând atenţia de la ele prin glume iar la doar câteva luni mă asociam cu un golan ordinar care nu avea nimic de ascuns dar nici nimic pentru care să fie amintit.

Cine sunt în ultima vreme? Sunt eu, cea mai recentă variantă a unui corp cu mult depăşit de puterile sale şi ale unei minţi chinuite. Chiar şi aşa, n-am să renunţ. Am să îmi fac în continuare speranţe, am să încerc pe cât posibil să nu dau lecţii celor care nu le cer şi am să încerc pe cât posibil să nu mă mai consum cu oameni proşti şi am să încerc să fiu din ce în ce mai bun.

Din ce în ce mai bun la ce rămâne doar pentru mine.