Sunt sigur că face parte din viitorul meu şi treaba asta, dar acum, graţie unui concurs pus la punct de Bobby Voicu mă văd într-o situaţie care instigă la un exerciţiu imaginar intens.

Blogger îmi asum că sunt şi, mai ales, că voi fi şi peste 20 ani. Ce ne facem însă cu partea verde, parte cu care nu mă înţeleg mai des decât la grătare. Nu sunt genul care să expir cărbuni dar mă las cu greu convins de paşii încă nesiguri pe care tehnologia îi face în prezent spre o viaţă în care natura să nu sufere.

Îmi place să cred totuşi că peste 20 ani lucrurile vor sta altfel. Eu ca blogger, îmi voi practica meseria în faţa unui calculator de 10-20 ori mai puternic ca cel de acum dar care va consuma mai puţină energie într-o oră decât înghite un bec economic în prezent.

De fapt, dacă tot sunt ambiţios, atunci când toate aparatele electrice şi electrocasnice din casa mea vor fi în funcţiune simultan, ele nu vor consuma mai mult decât acel tip de bec.

Nu contează dacă sistemul home cinema are 5000 watti (fiind unul de gama mijlocie, desigur) şi că televizorul are diagonala cu 2-3 ţoli mai mică decât peretele în faţa căruia stă, acelaşi consum total va fi în casa mea. La sfârşit de lună voi avea o factură la “curent” doar puţin mai mare decât avea Fred Flintstone.

Sunt în pană de inspiraţie dimineaţa asta, cred că am să ies la o plimbare cu maşina. Sub capotă are mai multă tehnologie decât poate concepe creierul meu chiar şi într-o formă rezumată. Cu toate astea ştiu că este atât de fiabilă încât o s-o las moştenire nepoţilor, în caz de accident poate fi reciclată integral iar consumul va fi unul impresionant.

Cât de impresionant? Să zicem cam 20W pe oră în condiţii de mers relaxat, echivalentul unui bec (ghici de care). Recunosc, sunt dezinteresat în detalii despre “combustibilul” pus la spate atâta timp cât în faţă nu se “arde” mai mult.

Am să opresc puţin plimbarea mea într-un mod foarte nostalgic, voi merge la gară. Locul unde copil fiind, am învăţat să vorbesc peste gălăgia enormă a unor motoare diesel imense.

Acum la 43 de ani ai mei mă pot bucura să văd că trenurile folosesc un sistem MAGLEV pentru propulsie, sunt complet silenţioase şi că pe peron se poarta conversaţii pe un ton relaxat.

Nu doar atât, ele sunt atât de rapide încât de ceva ani transportul aerian este “pe cale de dispariţie”.

Singura sursă de poluare fonică este greu de identificat pentru majoritatea dar nu şi pentru mine. Este ceasul de buzunar al impegatului de mişcare. Şi el, la fel ca mine, nu poate să uite aşa uşor plăcerea posesiilor mecanizate, aşa că va face tot posibilul să aibă un “tic” şi un “tac” aproape.

Până una alta, ceasul vechi al impegatului mi-a dat inspiraţie. Undeva “la ţară”, tata încă mai are o maşină cu combustie internă. Când aveam vreo 20 ani eram atât de fascinat de ele, poate ar fi cazul să îmi împrospătez memoria spunându-i să umble la rezerva de “combustibil făcut acasă” să dau şi eu o tură.

Sigur, asta am să fac, la urma urmei, viaţa de blogger de acum este atât de dominată de ecologie şi eficienţă încât e greu să găseşti ceva cu imperfecţiune care să te inspire.

Poate nu mai am 20 ani, poate nu mai am aceeaşi plăcere în a împinge piciorul drept înspre acceleraţie, dar simplul fapt că mă aflu în acelaşi tip de vehicul contează mult. Senzaţia care atunci mă făcea să visez, îmi redă inspiraţia şi voioşia unor vremuri mai zbuciumate şi mai puţin frumoase ca azi.

Mă întorc în casa mea cu amprentă de carbon 0, la calculatorul de care spuneam mai devreme şi încep să scriu:

În urmă cu 20 ani citam din Sir Francis Bacon doar când vorbeam despre femeile foarte frumoase, astăzi se poate aplica “There is no excellent beauty that hath not some strangeness in the proportion.” la un nivel aproape global.

Privind în ansamblu actualitatea viaţii mele de acum, vieţii noastre de fapt, pot spun cu mâna pe inimă că vremurile apuse sunt singurele anomalii din frumuseţea actuală a Pământului.