Întotdeauna am avut pesimismul bine impregnat în mine și chiar în momentul în care am căzut de-acord cu plecarea la Iași, mutare, schimbare de viață, căutare de loc de muncă undeva unde “nu știu pe nimeni” eram în continuare pregătit în sinea mea de ce-i mai greu.

Cum ar spune fanii emisiunii Top Gear: “How hard can it be?”.

Cât de greu poate fi? - via FinalGear.com

Din nefericire, tot fanii respectivei emisiuni știu cât de greu e ceva la care se face referire așa.

Ce se întâmplă de mi s-a dus ușor entuziasmul de zilele trecute?

Nimic prea bun momentan, de fapt, două chestii de rahat total. Cea mai importantă dintre ele ar fi că posesiile mele cele mai utilizate zi de zi s-au gândit să-mi facă o surpriză, telefonul mi s-a futut, revenind cu o problemă veche asta deși a fost prin service în urmă nu cu mult timp. Drept urmare dacă ai de gând să vorbești cu mine la telefon pregătește-te să auzi mult sunet de fundal întrucât voi folosi funcția speaker până voi apuca să-l lămuresc sau să mă lipesc de altul.

Cealaltă surpriză vine din partea laptop-ului care la fel, s-a gândit să-mi facă dimineața frumoasă și să nu mai pornească. Aseară a mers perfect, la fel cum merge de când îl am. De fapt, cum mergea… după o scurtă vizita la un service am primit și diagnosticul pe seară. E cam dusă placa VGA (care e onboard) și soluțiile ar fi două, una ar fi schimbarea chipsetului care va fi scumpă și la final mă voi alege cu laptopul meu învechit deja, iar cealaltă va fi o tehnică oarecum neortodoxă ce implică un tratament cu aer cald în urma căreia mă voi alege cu un bilet la loterie. Merge 50 ani, merge 5 ani, merge 5 ore, merge 5 minute sau nu merge deloc. Oricum ar fi operația asta va avea și ea un cost de care nu știu nimic încă.

Momentan, viitorul sună cam de cacao, în principal pentru că depind de internet/computer pentru a putea lucra.

Sper totuși, cu tot pesimismul meu, că am să am șansa să scriu peste ceva timp cum am reușit să ies dintr-o gaură considerabilă și să pot râde de asta ulterior.

P.S. Postul ăsta e programat, cam când apare public voi fi undeva pe drum spre sau în Botoșani.

P.P.S. Ea are un fund porno.

În principiu, nicăieri, online tot aici voi fi, sper ca frecvenţa mea de a fi aici să fie considerabil îmbunătăţită cât de curând.

Unde am dispărut fizic e cu totul altă poveste, am reuşit să mă pot muta în Iaşi fără mari incidente. De fapt stai, e posibil să fi fost unul pe traseu dar întrucât mi-a plăcut atât de mult chiar nu contează că altora nu li s-a părut la fel de interesant.

Companioni la drum au fost ea, Beţivu’, Tenia şi Megane-ul de care vă ziceam aici.

Betivul juca Worms si Roxana se juca de-a Tenia

A fost o zi bună, am spus glume, am tachinat lumea ne-am plimbat cu maşina, am mâncat (cu mulţi oxidanţi) la McDonald’s, am înjurat ceva personi prin trafic (dacă stau bine să mă gândesc asta nu-i ceva atât de interesant încât să scrii pe blog) dar mai presus de toate am cântat de mi-a răcit roacăru’ după atâta aer rece.
Citeşte în continuare

Cu siguranţă au fost mii şi mii de scrieri inspirate de mijloacele de transport în comun, fie ele din cele mai fastuoase sau din cele de mult trecute de vârsta de casare.

Azi având nevoie de împins ceva hârtii şi neavând la dispoziţie bestia m-am dus cu maxi taxi prin puţinele locuri în care trebuia să ajung. N-au fost drumuri mai lungi de 6-7 staţii şi asta e o binecuvântare având în vedere că deşi afară nu era extraordinar de cald înăuntru te deshidratai complet în maxim de 30 minute.

Asta nu e nou sau important, ce mi-a atras în schimb atenţia a fost că deşi recent s-au făcut ceva modificări la regimul transportului de maxi taxi în mod cert românu’ tot român şi evită să aplice cum trebuie. Printre altele, maşinile rămase în circulaţie cu această îndatorire sunt majoritatea noi sau de generaţie foarte recentă şi asta înseamnă că geamurile nu se pot deschide. Proastă idee atunci când nu e aer condiţionat. Şi mai proastă idee ca pe maşinile care au (una din cele cu care am mers azi avea) să nu se folosească.
Citeşte în continuare

Plictiseala şi dorinţa de a ajunge la volan nu-mi fac altceva decât să mă împingă spre a face ceva şi mai plictisitor, a citi despre maşini.

Din ce observ eu, lumea e în continuare foarte pasionată de performanţă şi putere şi mai puţin de ecologie în ciuda eforturilor a varii oameni, organizaţii şi legi.

Şi mie unu, treaba asta îmi convine. Adică se strânge Uniunea Europeană, California şi încă ceva organizaţii mari, îşi flexează muşchiu coercitiv şi următorul M3 are Euro 6 dar tot e mai puternic, mai rapid, mai precis, mai bun.

Asta nu are mare relevanţă pentru omul îngrijorat de mediu, el îşi ia motor mic, Euro 3-4, sau poate diesel. Acum mai nou, dacă eşti dispus să dai un bănuţ în plus îţi poţi lua fie ceva hibrid (porcărie după mine) fie ceva complet electric fără să faci mari sacrificii în ce priveşte foaia tehnică a oricărei maşini.

Hibridele sunt atât de neinteresante că n-am chef să vorbesc despre ele. În schimb maşinile complet electrice mă captivează. Mi s-au părut interesante încă de când eram plod şi cine mi-a vizitat casa în urmă cu ceva ani ştie cam câte componente şi ce creaţii frankensteiniene aveam. La început, toate mergeau pe baterii şi erau enervante că bateriile eventual, se consumă. Acumulatorii mi s-au părut întotdeauna prea scumpi şi am stat departe de ei, spre exasperarea părinţilor mei însă am găsit modalităţi de-a evita problema.
Citeşte în continuare

Dramatic titlul dar unele momente ale zilei mă pun fix în ipostaza asta şi până mai devreme nu mi-am dat seama de ce.

Am crezut că e vorba de plictiseală.

Apoi a venit rândul problemelor din familie.

Şi cum astea numai singure nu vin… a venit rândul rudelor lor (a problemelor, nu a familiei).

Într-un final, după cugetare intensă, serioasă, absolută, uitându-mă la videoclipuri pop româneşti din urmă cu cel puţin 8-9 ani am ajuns la concluzia că nu e niciuna din astea.

De ce? Păi simplu, muzica, cel puţin cea care-mi aduce un pic de nostalgie, poate chiar mai multă decât am nevoie, în general îmi dă şansa să mă întorc prin momentele vieţii mele în care singura-mi grijă era cum să fac rost de pokemonul numărul 134 pentru a completa albumul şi cum arată fără bluză o anumită domnişoară. (ok recunosc că aici mint, de fapt eram curios cam cum arată mai toate fără bluză) (iar pokemonul în cauză avea alt număr).

Nu e asta deci. Îmi lipseşte altceva… şi a durat puţin până mi-am dat seama. Este vorba de viteză.

Nu e mare ştire, dar chiar simt nevoia de viteză şi momentan nu prea dispun de mijloacele necesare să-mi potolesc această poftă. (Shut your pie holes aboot the risks i be well aware and it don’t be bothering my grammer)

Nu vorbesc de alergat, n-am nevoia asta atât de impregnată în psihicul meu iar încălţări uşoare şi costumaţie sport am…