E un subiect tare delicat prin multe teritorii, societăţi şi minţi dar eu unu nu prea pricep de ce.

Eu unu sunt mai greu de convins. Nu stai.

Eu unu sunt foarte greu de convins. Pe-aproape.

Şi sunt mult mai greu de convins atunci când e vorba de ceva de care nu se leagă nici un fapt… nimic palpabil, nimic credibil. Pe scurt, dacă nu ajunge la receptorii simţurilor mele nu cred că e. Nu e ceva tocmai complicat, e simplu ca bună ziua. N-am citit nici o învăţătură a vreuneia din religiile existente şi nici nu cred că dacă am s-o fac am să găsesc “mântuirea” prin ea.

Ce e, ce ar trebui să fie, ce va fi această mântuire n-am nici cea mai vagă idee şi am serioase dubii legate de faptul că voi afla vreodată. Că am dubii, pentru mulţi care nu vor găsi un argument la prostia de o am de zis aici vor spune simplu că înseamnă că totuşi cred. Nu, nu cred, pur şi simplu am avut o copilărie când n-am avut de ales şi mi s-a băgat pe gât astfel intrând în mintea mea până la gradul la care a durat ani buni să le scot iar procesul încă n-a luat sfârşit.
Citeşte în continuare

Cam aşa se rezumă descrierile la infama Dacia 1310 însă cum de majoritate nu-mi face plăcere să vorbesc am să promovez creaţia cuiva care se încadrează în prima rundă:

Nu-mi săriţi în cap, nu vă spun că e începutul şi finalul automobilismului că ştiu de departe şi bine că nu e. Clipul însă mi-a smuls câteva zâmbete de dimineaţă.

Eu o chestiune nu prea pricep totuşi, posesorul Furiei Galbene a făcut aceeaşi facultate cu mine da eu n-am văzut niciodată maşinuţa prin parcare p-acolo. Probabil are deja gagică şi un astfel de aspirator în faţă la Ştiinţe Economice ar crea probleme “acasă”.

Either way, eu abia aştept să plec cât mai departe de Bestia albastră dar ştiu că de fapt va fi tot timpu’ cu mine.

Presupun că nu-ţi trebuie cine ştie ce diplomă să înţelegi despre ce e titlul aşa c-am să vin cu ceva completare. E vorba de maşina care m-a dus, plimbat prin şi întors din concediu, un Renault Megane II Sedan şi de maşina care m-a dus la semnarea unui contract foarte important, poate cel mai important, Honda Civic EJ9.

(Atenţie, imaginile de aici sunt similare dar nu sunt ale maşinilor respective)

Aşadar, în ordine cronologică am să încep cu franţuzoaica. Trebuie să vă spun că, spre ruşinea mea, nici acum nu ştiu exact ce motorizare avea. Ce pot spune sigur e că e diesel, dar până ajungem acolo mai e.

Maşina în cauză e vopsită roşu şi are un interior deschis la culoare. Culorile astea se împacă bine cu aspectul (care, deşi controversat, îmi place foarte mult) maşinii dar în afară de culoare nu sunt foarte sigur de interior. Îmi place la nebunie cardul, e o soluţie foarte elegantă însă mi se pare stupid butonul de start. Logica mea de functionare ar fi să pun cardul, să apăs o dată start şi “să pună contactul”. Să apăs a doua oară, să pornească şi să existe şi o metodă de anulare. Poate nu pare o problemă dar atunci când opreşti motorul dar ai uitat geamul deschis îmi pare idiot să fii nevoit să porneşti motorul. Există o metodă de a “pune contactul” însă nu e prea ergonomic gândită şi nu tocmai elegantă – lucru absurd când te gândeşti că tot scopul cardului e ergonomia şi eleganţa.

Tot legat de interior trebuie spus că este o maşină suficient de mare şi comodă putând adăposti cinci persoane lejer. La 1.81 ai mei pot sta în spate relativ lejer, însă nu rămâne mult loc de un hop că te lipeşti relativ uşor de tavan. În afară de asta treaba e ok, comod, primitor, silenţios.

Citeşte în continuare

De unde am rămas la somnul ăla ce a acoperit mai toată ziua am făcut ochi câteva ore mai târziu şi-am deschis TV-ul că încă nu eram gata de vreo ieşire.

Veştile de la el n-au fost prea geniale:

În primă instanţă, posturile erau puţine.

În a doua instanţă posturile româneşti erau şi mai puţine.

În a treia instanţă nici alea puţine cum erau nu mergeau bine.

În a patra instanţă, restul erau dublate în ungureşte .

Şi în ultimă instanţă, Piţi s-a certat cu Jiji… România era în doliu.

Am lămurit-o cu televizoru’ în următoarele 2 săptămâni avea să stea în cea mai mare parte a timpului pe Music Channel şi pe Hallmark.

Citeşte în continuare

După cum unii din voi ştiu, iar restul află acum, abia ce m-am întors din “concediu”.

Ghilimelele sunt puse nu pentru că nu a fost relaxant (în ciuda unor momente tensionate) ci pentru că al meu concediu nu e legat de o pauză de la muncă ci mai degrabă un tampon (din ăla de tren ok? ) înaintea începerii acesteia.

Întâmplarea cu pricina a avut un început destul de imprevizibil deoarece nu a fost o creaţie proprie ci una în care depindeam de cineva, să-i zicem socru-miu. Astfel, urma să mergem la mare cu plecarea duminică noaptea, una din opririle de pe traseu fiind aia în care urma să fiu şi eu luat la bord.

Cu două zile înainte situaţia s-a schimbat, astfel că mergeam la munte, mai exact la Sovata şi că trebuia să-mi fac deja bagajul şi să sar la drum. După o zi de şoc şi pregătiri, m-am pus să dorm pe la ora 3:00, şi aşa de bine şi mult ce-am dormit că la 5:55 eram în tren. Mna, n-ar fi aşa o problemă că o să dorm imediat la loc, cumva însă nu m-a vizitat Moş Ene. Ora 11 m-a văzut pe peronul dintr-o gară pe care scria Iaşi.

Citeşte în continuare