Primul ar fi legat de plimbarea la ţară. Se făcu’ un frate de-al meu aseară că “a uitat” să ia o culegere de la verişoara lui şi abia azi pe la prânz a fost prins cu mâţa în afara sacului. Din fericire, erau la bunici cu toţii rubedeniile respective. Tuşa în cauză, a dat cheile de la maşină verişoarei, şi hai să mergem până acolo să luăm. Cheile de la maşină le-a dat, cred, pentru a deschide maşina, unde se aflau cheile de la casă. Dar cum nu s-a menţionat, am plecat cu maşina ei până acolo.
Până a trecut minutul în care şi-au dat seama de situaţie eram deja destul de departe. A fost o chestie de moment atât de plăcută de n-o pot asocia cu altceva. (Poate pe viitor cu ocazia de a fura o mireasă) Un drum aşa scurt, relativ circulat şi cu multe reprize ce-mi alimentau acel “joie de vivre” de a fi un adolescent rebel al cărui unic motto era “drive it like you stole it”.
Şi ce dacă escapada mea a durat vreo 15-20 minute? A fost ceva ce n-am să apuc prea curând.
Al doilea lucruşor ţine de o imagine primită recent de la un bun prieten care pregăteşte lumea pentru ce înseamnă venirea toamnei şi iernii. Se adună inimile tinere prin parcuri, îmbujorate, să vorbească despre culorile atât de calde ce prevestesc un anotimp rece… Bine, şi altă vrăjeală ieftină sperând ca iarna asta să aibă cu cine să … stea în casă să … “numere bani”.
Regândiţi un pic strategia oameni buni, şi răi, că există lucruri frumoase ca toamna fără a fi nevoie să exageraţi. Mai bine nu zic multe eu, şi va las s-o vedeti p-asta mică:
Ptiu, cum am ajuns eu să descurajez creşterea economică generată de doamna toamna.
Abia ce am scris articolul anterior pe o notă uşor optimistă când am primit ocazia să fac niscai paşi înainte prin câteva şuturi serioase în dos.
Prima, am trecut la taxă la facultate… minunat, atât de multe de spus, atâţia draci, azi urmează să văd ce se poate rezolva cu contestaţiile.
A doua, s-a întors tata acasă vesel ca de obicei, numai că printre primele lucruri spuse de la intrarea în casă au fost “George, ai treabă?”, moment în care mi-am dat seama că ceva e de făcut. Asta e cauzează un mic stres, da nu e problemă serioasă. Cel puţin, nu era până în momentul în care am auzit, ia-ţi actele şi ne găsim în parcare. Debifăm de pe listă cauciuc bun, cu tot cu jantă, poartă permanent amprenta unei borduri. Super!
Spre seară/dimineaţă începusem să mă liniştesc până când am avut bucuria să-mi văd laptopul trecând pe baterie. Prima reacţie, a fost cea uzuală, a căzut curentul (s-a mai întâmplat de vreo 2-3 ori). Prima reacţie a fost eronată, lumina de la întrerupător era aprinsă în continuare. Al meu pui mic negru de-i scrie Toshiba pe ceafă s-a hotărât să îşi dea demisia. Nu se mai încarcă… După peste 500 threaduri citite prin aria de service Toshiba, am aflat posibilele probleme. Soclul interior pentru adaptor e posibil să sufere de “vreau schimbat” sau acest sindrom a acaparat placa de bază. În prima variantă ar trebui să scap relativ ieftin, glonţul trecând la vreo 6-7 centimetri de ureche, însă în a doua variantă trece cam la aceeaşi distanţă doar că faţă de ambele…
Mai devreme am încercat să comunic treaba asta ei. În mijlocul seriei de Offline s-a dat dracu şi messu, a picat şi ăla futu-i ceapa mă-sii.
Să mai zic că am lăsat lumina aprinsă la bucătărie şi când mi-a scăpat în colţu ochiului m-am speriat de ea de parcă în loc de uşă era o gură de balaur?
Nu mai are rost, parcă nici tizul meu sfânt nu ţine cu mine azi. De fapt ieri, poate azi………….
Am o mulţime de notiţe şi texte menţionate în treacăt. Munţi de informaţie inutilă, personalizată un idiot ce-mi poartă numele care niciodată n-ajunge scrisă pe aici sau povestită la multă lume.
Cel mai recent exemplu, e o idee (tot a idiotului, desigur) de a încerca să facă oamenii să se deschidă la a mai comenta pe ici colo, mi se pare un pic ciudat că lumea îmi citeşte aberaţiile şi nu depune un minim efort, de 10-15 secunde să scrii acolo, “băi tu eşti de-a drept pe dinafară” sau “băi vezi că nu-i aşa”, cine ştie, în ultimă instanţă ar putea fi ceva productiv.
Ideea împreună cu un text intitulat “Ways to save the princess” au rezidenţă pe desktop de vreo două săptămâni cel puţin.
Revenind la întrebarea din titlu, am să răspund tot eu… idiotul.
Pentru că am momente (chiar destule) în care îmi pierd speranţa, exemplele sunt multe, unul mai plictisitor ca altul.
Dimineaţa asta a început diferit un pic, a trecut ceva timp de când nu am fost trezit de cineva insistent la uşă. A primit tata noul permis. Am semnat, zis la revedere, menţinut tradiţiile legate de frigider şi trecut la deschis plicul. Un pic ofticat că tata are ceva “de o mai mare actualitate” ca mine, am revenit la programul meu dând să adorm, dar mi-am adus aminte că mi-am promis aseară că-mi refac programul de somn normal. Ştiu că normal e un termen forţat în situaţia dată dar îl accept. Am deschis laptopul să aflu că cineva drag mie tocmai a fost dată afară din pat de fericire. Hmm, asta nu prea mi se întâmplă, dar am soluţia: am deschis desktopul, pus câteva piese MJ şi m-am pus pe făcut curăţenie şi mâncare. Foarte bun începtul şi promiţător (DIRTY DIANNNNAAAA), continuarea mediocră iar deznodământul a fost punctul culminant (work with me on this): am prins ultimele 20-25 minute din filmul “It could happen to you” (oribilă adaptarea titlului în română) şi m-am ales fix cu ce căutam, un pic de speranţă.
Poate mă ţine o vreme situaţia asta din dorinţă de a fi Charlie Lang.
P.S. Tocmai am realizat că sunt la fel de antipatic ca idiotul de Victor Hugo, mănânc rahat juma de oră înainte să-ţi spun, timp de cinci secunde, ce te interesează.
După cum unii dintre voi ştiu, tocmai ce am petrecut o săptămână prin părţile depărtate de bârlog ale ţării. Cred că e cazul să spun cum a fost nu?
Să începem cum e logic şi mai puţin artistic; începutul:
N-am dormit în seara dinainte de plecare pentru că m-au ţinut treaz o mâţă şi ceva aberaţii de funcţionare ale UPC. Pe la orele 5:20 m-am pus în mişcare într-o dimineaţă cam răcoroasă de duminică, pe drum mă gândeam la un singur lucru pe care o să-l fac în tren: SĂ DORM. Garnitura de tren era una care încuraja situaţia şi până la Adjud (unde trebuia să schimb) aveam cam două ore juma’ să dau din gene. S-a dus fantezia asta când m-am trezit coleg de compartiment cu trei brăileni care plecau într-o tabără ceva organizată de AIESEC pe la mama naibii. Cum oamenii erau foarte entuziasmaţi, un pic gălagioşi şi antipatici în multe momente mi-am zis că mai bine nu dorm şi mă chinui să-i ignor cât pot. Am ajuns totuşi destul de relaxat în gara unde aveam de aşteptat o oră şi vreo treizeci minute. Băi nene, eu nu prea am trecut prin Adjud decât foarte rar şi atunci cu maşina, tura asta urma să cunosc ce-ţi prezintă CFR-ul acolo: o gară cu două săli de aşteptare, una cam mizerabilă la clasa I şi una la clasa II care fusese închisă pentru curăţenie (probabil gândacii de pe acolo făcuseră plângere).
Asta e acu situaţia…. urmează să continui călătoria cu un tren Intercity, apogeul luxului dom’le, merita să stau un pic pe peron să ascult:
Într-un final am ajuns să urc în garnitura ce venea de la Bucureşti, şi, despre care, credeam că merge până la Suceava exclusiv pentru mine. M-am înşelat, m-am înşelat rău de tot. Trenul era plin “ochi” şi o primă descoperire plăcută, cineva a avut ideea să pună numerotarea locurilor într-o poziţie imbecilă, sub suportul de bagaje astfel încât eşti nevoit să mergi ca o băbuţă gheboasă până îţi găseşti locul. Când îl găseşti în schimb… îţi dai seama că dacă erai băbuţă gheboasă nu era aşa rău… ceva îmi spune că acolo nu putea sta comod decât o persoană de vreo 1.50-1.60 cu ghebul format încât să aibă acces util la măsuţă. Am îndurat cam 160 minute, când spun am îndurat nu glumesc. Dar am ajuns la Suceava, unde aveam cam 50 minute să mănânc până ajungea transportul ce urma să mă ducă la Cluj.
Mâncare rapidă hmm… la Iulius Mall, la McDonald’s. Nici aici n-au mers lucrurile cum mă aşteptam dar mi-am văzut burta la cale aşa că eram cât de cât mulţumit. Când am primit telefonul să cobor în parcare deja mă cuprindea bucuria: Îmi vedeam mâţa şi vedeam câteva ore de transport în condiţii umane.
Să vă spun o chestie; după ce petreci şapte ore în condiţii inacceptabile să te vezi apoi sătul, lângă gagică şi în spatele unui Audi A6 deja rescrii definiţia raiului. Drumul de aici mai departe a fost foarte frumos, atât datorită confortului cât şi senzaţiilor plăcute date de un mers mai sportiv al şoferului cât şi de frumuseţea pură a peisajului. Avem o ţară frumoasă băi. Pe bune.
Am ajuns spre seară şi nu prea am văzut mare lucru din maşină. Nu vă pot spune ce bine am dormit în seara aia… Chiar nu pot. Bine poate unora am să vă spun.
Cum zilele următoare au fost presărate de un amestec de experienţe ce n-am să le listez pe aici am să încerc să fac un mic rezumat al vizitei mele. Clujul este un oraş destul de frumos, dar frumuseţea lui nu îmi pare exploatată de autorităţile responsabile. Centrul este într-o proporţie foarte mare alcătuit din clădiri vechi, de o arhitectură plăcută însă printre ele se strecoară ocazional o clădire ce distruge complet linia: un opt clădiri BT, o filială BCR şi alte minuni de genu’ ce stau ca… nuca pe perete. Altceva neplăcut ar fi că aproape jumătate din clădirile vechi arată ca nişte dărăpănături. Vechi, vechi… da o mâna de var (la fel ca cea originală) n-a omorât pe nimeni. Şi mai am o durere cu administraţia lor… Ce faceţi frate cu atâtea cabluri peste tot? În jumătate din pozele făcute pe acolo apare un mănunchi de cabluri, altfel nu prea aveai cum să prinzi un cadru cât de cât cuprinzător. Chestiile astea care nu prea mi-au plăcut puteau fi evitate noaptea, atunci era totu mai ascuns şi mai plăcut… practic se vedea ce era frumos restul fiind în umbră. Tot e ceva.
Altă probleme a clujului, transportul în comun… Înţelege omu că tehnica nu se poate schimba aşa uşor, dar pe acolo încă mai circulă tigăi de vreo 30 de ani. Ce-i drept au fost cândva uşor recondiţionate, probabil acu vreo 10 ani, însă sunt pe acolo nişte angajaţi de stau în spatele volanului cărora oricât te-ai strădui nu poţi să le spui şoferi.
Dacă treci peste aceste chestiuni, o vizită în acest oraş ţi-ar face mare plăcere. Poate data viitoare, cu maşina personală şi cu un DSLR cu un obiectiv wide şi cred că treaba e gata.
Chestii care mi-au plăcut şi m-au amuzat foarte tare:
- un restaurant numit sugestiv “Ursus”, unde se vedea de la kilometri distanţă cum numai spuma societăţii o ardea pe acolo.
- pasiunea oraşului pentru motorină, existând un local mai fiţos un pic numit “Diesel” şi o firmă de taximetrie numită “Diesel Taxi” unde o bună parte din maşini erau pe benzină.
- priveliştea foarte frumoasă de sus de la Cetăţuie şi barmanul care exersa diverse scheme cu tava de băuturi de la un local de acolo.
S-a terminat totuşi, cu părere de rău am plecat duminică seară şi am ajuns acasă luni seară… Drumul ăsta şi evenimentele de pe traseu au fost atât de obositoare şi enervante că nu merită menţionate.
Poze nu vă arăt încă… poate adaug o legătură spre site-ul cuiva ce ar putea conţine aşa ceva.
hmm… la Iulius Mall, la McDonald’s. Nici aici n-au mers lucrurile cum mă aşteptam dar mi-am văzut burta la cale aşa că eram cât de cât mulţumit. Când am primit telefonul să cobor în parcare deja mă cuprindea bucuria: Îmi vedeam mâţa şi vedeam câteva ore de transport în condiţii umane.