Leapşă cică. Asta ar trebui să fie cu adevărat greu. La urma urmei…  scriu despre ce-am facut ieri, ce fac azi şi ce-am să fac mâine

1. Cât de departe eşti de copilărie?

Cam cât de departe permite eticheta. Dacă e lumea interesată de când am buletinu s-a dus de ceva timp, dacă nu e interesată practic sunt un puşti de generală cu “special pass” la masa adulţilor.

2. Mai ai prieteni din copilărie?

Da, chiar am mulţi după standardele lor, am vreo opt-nouă şi deşi cu unii nu mă mai înţeleg la fel de bine… suntem prieteni.

3. Care sunt cele mai frumoase momente ale copilăriei tale?

Toate. Mai puţin ocaziile minunate petrecute prin spital (cam 3 luni în total) că nu-mi plăcea neam mâncarea. Putea tantea aia să-mi spună că e minunată apa aia fiartă cu 2 macaroane prin ea că eu n-o credeam că-i ciorbă nici să mă bată.

4. Câte vise de copil ţi-au fost îndeplinite?

Aproape toate… am doar două excepţii la capitolul ăsta: nu am reuşit să pun mâna pe cer indiferent câte scaune urcam pe casă (ocazional mai încerc de la 4 şi tot nu prea iese) şi al doilea vis neîmplinit a fost cam dificil. Plod fiind erau în vogă cei din serialul Dallas. Ei, acolo aveau vreo 2-3 puşti care erau prinşi în ceva la mijloc între părinţi sau prin familie.

Nu mai ştiu exact care era conflictul, ce ştiu e că puştii erau tare răsfăţaţi şi acolo am văzut prima oară o maşinuţă RC… Era prea multă informaţie pentru mintea mea. CE? CUM SE MIŞCĂ? CU TELECOMANDĂ? Unde găsesc şi eu una? Vreau… Nu ştiu alţii cum sunt, da eu aveam o colecţie destul de mare de maşini şi maşinuţe, de construcţie simplă. Şi toată flota aia a mea, ca oricare alta… mai dădea şi rateuri. Spre deosebire de răzgâiaţii de azi (da… aţi auzit bine, pe vremea mea maşinile alea ( care erau o bucată de plastic/tablă cu două tije la capătul cărora se găseau roţi pe care se lipeau diverse hârtii colorate) erau ridicol de ieftine, cam cât erau vreo 5 pâini luai ceva scara 1:10. Acu aşa ceva te costă cel puţin 30-40 pâini. Şi cu toate astea văr-miu are frate o grămadă… (inclusiv RC). Să revenim la maşinuţele mele.

Eram foarte fericit cu ce aveam şi reparam orice era posibil. Dacă găseai o roată rătăcită undeva ştiam de la ce e. Şi ce văzusem era minunat… nu atingeam maşina deci nu se uzau culorile sau orice altceva iar ea se mişca prin pământ şi lăsa urme de cauciucuri. Asta era esenţa maşinuţelor la mine, să lase dâre de caneluri prin lut. După episodul ăla n-am mai văzut aşa ceva, dar cam un am mai târziu s-a schimbat situaţia. Eram la munte. Şi acolo era un magazin cu jucării unde am văzut ceva fantastic…. Un ELICOPTER RC… cu benzină… Deja era fantastică treaba. Normal că am început să miorlăi la ai mei că îl vreau. Ai mei l-ar fi luat… dar era o mică problemă. Vedeţi voi, concediul respectiv la munte costa vreo 4000 lei. Şi elicopterul costa aproape dublu. Cui îi păsa? Eu nu ştiam să citesc la 4 ani sau câţi aveam atunci. În fine, de atunci am nişte poze lângă un Saint-Bernard cu o faţă dinaia hidoasă, ştiţi sigur la ce mă refer, aia pe care o ai după ce te smiorcăi.

Să fac ceva menţiuni:

Am crescut la ţară şi nu am cerut niciodată ceva… luam ce mi se dădea. Asta era oricum destul de bună afacerea la care se adaugă plimbatul cu cam orice maşină a CAP-ului la care îmi plăcea de şofer. În general mergeam cu tractoriştii că erau mai comici.

Cam 50% din jucăriile mele au rămas la ţară când am venit şi eu la Galaţi să stau cu ai mei. Din ele, cam toate au rezistat bine mersi ani buni pe mâna mea. Pe a lu’ frate-miu rezistau cam câteva ore în funcţie de cât de interesante erau. Cu cât acaparau mai rapid atenţia cu atât avansau pe lista neagră.

Şi în prezent mă joc ocazional cu maşinuţe. Cel mai trist eveniment legat de o jucărie însă nu e legat de maşinuţe… Aveam vreo 14 ani şi strânsesem de ceva timp măruţi de pe la rest pe care îi schimbam, bani de “ceva dulce” de la mătuşi, unchi sau bunici şi ce ieşea de la colind. Eh, după 2 ani… mi-am luat un kit de aeromodelism. Mamă ce detaliu putea fi pus acolo… A costat o avere dar pentru mine făcea toţi banii. Cam 3 luni am birjărit la el cu penseta, pensula şi superglue să-l fac. Aproape aveam un YF-22 la scara 1:72 (aveţi aici un model realizat complet) când fiind la baie unde pregăteam toate nimicurile ce urmau a fi lipite decorativ (trebuiau udate înainte) am auzit pe frate-miu făcând vuum vuuum si apoi un poc.  În momentul ăla am văzut lunile pierdute trecându-mi prin faţa ochilor de parcă muream… Îl am şi acum prin casă… mă rog, ce a mai rămas din el…