Aşa crede lumea că se numeşte ce are loc prin unele minţi şi locuri ale ţării. Eu abia văd asta şi nu acolo unde se spune că e, cred că ar trebui făcute mai multe case rotunde.

Poate aşa nu s-ar crede oricine expert în estetică să modifice cum îi tună lui o maşină şi să îi zică tunnnnning.

Poate aşa nu ar mai avea atâta distracţie realizatorii unor anume site-uri promovând dobitocenia altora pe hi5.com

Poate aşa nu ar mai fi atâţia care văd o modificare oricât de subtilă, dar pentru că nu se vede pe ea un logo de la vreo firmă cunoscută să spună că e kitsch.

Ce e ăla?

DEX-ul zice cam aşa:
KITSCH [pr.: kici ~uri n.] este un/o:
1) Produs cu caracter de pseudoartă, caracterizat prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă; lipsă de originalitate. 2) Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate şi valorificate comercial.
3) Obiect (tablou, carte etc.) de proastă calitate. [Monosilabic /< germ. Kitsch]

Cam irelevant, kitsch e maşina plină de beculeţe şi leduri inutile prin roţi, evacuare şi dumnezeu mai ştie alte care locuri. Kitsch e tabloul unicat găsit în piaţă lângă alte 5 identice, ştiţi voi, căsuţă la munte sau gagică la mare. Kitsch e cam orice te arde pe retină, kitsch e cam orice vrei mai puţin unic sau original.

Revenind la lumea auto, kitsch e dacia aia cu eleron, capace cu “spinăre” şi led-uri la sistemul de spălare a parbrizului. Kitsch e papiţoii agăţaţi de parbriz, retrovizoare, lunetă… etc… Kitsch e maşina cu sigle de la orice altă marcă mai prestigioasă. Kitsch e maşina plină de “acţibilde” cu flăcări, zgârieturi, pete…

Ignorând concentrarea pe un model anume, un spot publicitar care prezintă şi alt punct de vedere:

Nota 10 pentru realizare, dar mai ales idee.

Exemplele sunt nenumărate… dar sper că s-a înţeles ideea.

Fusei provocat (după ce l-am călcat pe nervi) de Gabi să scriu ceva legat de cum a fost prima oară. Nu mi-a fixat temă, aşa că aleg eu:

Prima dată când am condus să fie!

A fost acum atât de mult timp că nici nu-mi aduc aminte, ce ştiu însă este că de mic plod trăiam motorul cu combustie internă, ducându-mă cu bunicu (tractorist) oriunde avea el treabă. De la atâta observaţie, mi-am cam dat eu seama cum merge UTB-u 650 şi cam care erau secretele lui. Nu sunt sigur, dar zic să fi avut vreo 5 ani, poate mai puţin. Acasă avem o curte mărişoară, în pantă cu inclinatie măricică. Tractorul era parcat aproape de partea cea mai ridicată şi avea remorcă ataşată. Undeva în spatele remorcii, la câtiva metri tata făcea cuşcă pentru câine (da, n-am prea reuşit multe chestii father and son) iar la capătul văii, unchiu’ şi o mătuşă udau tot ce cerea apă prin grădină.

Mă joc eu prin tractor pe acolo însă în loc să fac mai ca orice plod brm brm brm… chiar scoteam ceva sunete specifice dieselului obosit şi cât eram eu prins acolo în focul pasiunii de îmi lipsea numai bronzu specific şi basca mi-am adus aminte unde ţine bunicu’ un set de chei de rezervă. Le-am luat, mi-am reluat postu’ şi le-am pus unde ştiam eu că merg. Am pus contactu’ da mai departe nu m-a mai dus mintea şi mi-am reluat bâţâiala pe la pedale şi manete, până am reuşit cumva să deblochez frâna de mână. A pornit panarama la vale, eventual motorul aprinzându-se şi el şi gemând din toate garniturile că era cuplat într-o treaptă cu reducţie mare.

În momentul ăsta, aveam un tată agitat că nu ştia dacă plodu’ îi era în remorcă sau sub roţile ei, o pereche de irigatori pasionaţi speriaţi ca dracu de tămâie văzând câteva tone bune venind spre ei fără să vadă pe nimeni la volan şi un puşti hiperactiv, pe jumătate leşinat care brusc nu ajungea la ditai roata din faţa lui de îi zicea volan. Tot ansamblul continuă valea, până la un punct unde un mic şanţ mă face să cad din scaun şi în cădere lovesc ceva (nici acu nu ştiu ce exact) de rămâne tractoru’ pe liber şi eventual se opreşte.

Primu’ la locul faptei, a fost unchiu’ care m-a dat jos la mătuşa şi apoi a oprit tractorul.

În momentele alea semănam cu o oaie ce abia fusese tunsă pe vreme grea de iarnă. Un pic de alb curat ca zăpada, tremuram de-mi clănţăneau’ dinţii şi nu puteam spune decât “bbbbbbbbb”

Au fost doar vreo 40-50 metri, au fost în principal involuntari, au fost fără manevre (nici măcar fără schimbare de direcţie) dar au fost primele clipe când am fost singur cu “covrigu’”, n-am să le uit până mor, şi sper să nu le retrăiesc vreodată.

Să încerc mai departe leapşa:

Ceferistule cum a fost prima dată când ai urcat pe scenă?

Maphiotule cum a fost prima dată când ai câştigat un turneu important?

Din nerăbdare în aşteptarea episodului doi al noului sezon din Top Gear, mi-am zis să mai scriu câte ceva.

Uichendu ăsta am fost pe la ţară (mă rog, e oraş… da la ţară îi zice) şi am mai descoperit câte ceva interesant:

- bătrânii ştiu toate rudele cu precizie fantastică deşi numărul lor e imens.

- nu e indicat să parchezi undeva unde e posibil să sară curcile

- APIA (ăia cu intervenţia în agricultură, nu cei cu maşinile) au în continuare un responsabil inresponsabil la partea de software

- apa de acolo e cea mai bună

- huidiţa copilăriei mele urmează a fi asfaltată (mă opun serios treburilor de genu – cum îmi aduc aminte unde mi-am făcut praf genunchiu prima oară căzând de pe tricicletă dacă o să fie foaie drumu?)

- sărbătorile Galaţiului nu se ţin anu ăsta din pricina unor discrepanţe între organizarea votului şi organizarea vânzării a cantităţi imense de alcool în preajma secţiilor (se amână… priviţi partea bună… la anu o să avem dublu: avans în vară şi lichidare la termenu normal în iarnă)

- pot adormi pe toată lumea în maşină şi să conduc cât de rapid vreau

- Titan Quest e o panaramă de joc, nu pentru poveste sau orice are legătură cu jucatul, ci pentru că deşi calculăreţul meu are mult peste ce cere el, nu rulează pentru simplul fapt că pe placa video nu scrie nVidia sau ATi.

- Red Alert 3 e un joc jenibil, demn de toată critica, ce nu are absolut nici o legătură cu primele jocuri ce dau numele seriei (imaginaţi-vă că în viitorul NFS sunt nave spaţiale, că în viitorul FIFA poţi juca numai cu creaţii de-ale lui Asimov şi tot aşa)

- Red Alert 3 are o coloană sonoră fantastică, de fapt, am decis ca atunci când voi fi investit pe post de dictator melodia asta va răsuna în toată lumea:

A început episodu…acu număr secundele până se termină, şi eventual până apare la mâna mea

Şi încă nu orice fel, dinăla destrăbălat, da am fost la concert totuşi. Trupa Krepuskul (deja numele îţi dă o idee cam cât ţi-ar displace genul) au avut concert, şi în deschiderea lor au cântat niscai gălăţeni, de la Dead Attempt, dinăia de au basist pe unu mai flocos. Ăsta a fost de fapt motivu’ pentru care am fost: să văd beţivu’ pe scenă. Ajungem, stăm şi aşteptăm d-aiurea un pic din cauza unor probleme de organizare şi apoi începe pregătirea: descărcatul şi montatul instrumentelor a fost partea uşoară (teoretic…) partea grea a fost acordarea şi pregătirea sunetului care a mâncat ceva ore bune. Până aici nu eram prea impresionat de nici unu din cei ce aveau să calce pe scenă. Cel mai impresionat am fost de sunetist, care săracu’ a muncit cel mai mult.

Eh, şi pregătirile astea mergeau interesant. Băieţii bocăneau sau pişcau corzi, sunetistu făcea ture să verifice acustica şi să audă fiecare colţişor al clubului şi Andrei adormea. Într-un final se pun la punct chestiile astea din partea băieţilor de la Cluj şi încep gălăţenii noştri stresu’. Păpădie îşi pregătea scăunelu la tobe, Andrei îşi acorda pana, celălalt Andrei îsi acorda chitara şi solistul, Mihai, acorda pe gagică-sa (deja sunt foarte pro la capitolul ăsta de organizare rock).

Băi nene, şi mi se pregătesc ăştia, şi într-un final începe stresul. Dead Attempt încep tare şi se menţin. De fapt atât de bine că la final li s-a cerut bis…. şi aici a apărut o mică problemă, toboşarul dezvăluind încă o dată ce figuri sunt în formaţia asta. Unu’ se transformă de tot, unu nu se transformă deloc, altu se plimbă să etaleze picioru la care fusese operat în dimineaţa aia şi celălalt arăta un pic a păpădie psihotică, şi fix cel din urmă n-a vrut să mai cânte. O mică ceartă şi se pune pauză (începe reajustarea pentru concertul propriu zis)

Inainte să intre oamenii pe scenă, chitariştii îşi desfac pletele, toată lumea adoptă un tricou specific formaţiei şi ulterior se dezlănţuie. Băi nene şi zdrăngăneau bine, da bine de tot, mi-au plăcut la nebunie (bine, mai puţin versurile pe care nu prea le-am desluşit), atât de mult încât m-am agitat să fac rost de ceva de scris şi foi să iau autografe după. Chitara a fost foarte bună şi headbanging-ul ok dar nu m-a impresionat la fel de mult ca ceilalţi: Bass-ul a fost şi el foarte bun, aceeaşi chestie şi la aruncat cu mătreaţă, dar se adaugă salturile realizate pe scenă şi prezentarea pieselor şi trupei şi Tobele – aici e o treabă cam greu de măsurat. Genial omu’, pur şi simplu am stat şi ne-am uitat şi l-am ascultat aproape constant dând din cap aprobator. Mişcările scenice (da… la toboşar ) au fost foarte bine gândite şi solo-ul fantastic.

Deşi am îmbrobodit atâtea prostii sunt sipiciles. Din ce am înţeles pe 29-30 ar ajunge în Iaşi, interesaţi-vă… merită văzut, cel puţin aşa cred din moment ce au tot zis “hai fie şi ultima melodie” de vreo 4-5 ori şi au cântat mult mai mult decât era prevăzut.

Reci datorită vremii de afară şi reci datorită răcelii care nu mă lăsase aşa cum credeam aseară.

Ce poţi face într-o dimineaţă în care ai fost deja trezit cu întrebări legate de concentraţia unor soluţii şi procente? Păi te uiţi un pic la televizor să vezi care mai e situaţia pe acolo.

Primul lucru: Power Rangers pe Fox Kids Jetix. Extrem de anost şi degeaba, un soi de “Tânăr şi neliniştit” pentru cei care chiar au vârsta specifică.

Al doilea lucru: Reluare “În gura presei”. Mircea Badea. Nu prea îl suport eu pe omul ăsta, cel puţin nu din punct de vedere a persoanei sale publice. Hai să-i dau totuşi o şansă, şi aşa n-am lucruri prea interesante de făcut momentan. Să zicem că emisiunea de aseară n-a fost o dobitocenie totală. Au fost câteva clipe chiar care mi-au smuls un zâmbet. Bine, au fost foarte puţine dar au fost. Pe de altă parte, când faci o revistă a presei din România n-ai cum să te întâlneşti cu aşa ceva: distracţia este peste tot. Să fiu obiectiv totuşi, a dat cu ceva mucii în fasole când, într-un exerciţiu de tatonaj CNA a spus ceva cum că “Vadim are puţa mică” şi diverse alte tâmpenii pe subiectul ăsta. Ce m-a amuzat însă în mod special a fost partea în care s-a luat un pic de Steaua şi Becali. Cu Becali TV a fost amuzant pentru ce a spus, chiar mi-au plăcut vocile imitate. Cu Steaua a fost jenibil. Nu sunt tocmai la curent cu situaţia fotbalului autohton, nu e el tocmai etalon, dar nu e nici in lumea a treia a profilului. Ei bine, domnul Badea susţine că el la fizic se prezintă mai bine ca 50% din lot. Admite că nu se compară cu cei mai titraţi jucători dar îi întrece totuşi pe mulţi. Curios, deşi din ce ştiu că ar fi declarat, nu suportă jocul în sine, îmi rezerv dreptul să cred că nu se pricepe neam. Eu dau un pic în aia minge şi sunt conştient că nici de o echipă de top din Diviza D nu sunt, ce să mai spun de una de A. Totuşi nenea Badea care admiră sportul mai mult pentru lecţii de viaţă decât pentru sport în sine susţine că practică la un nivel destul de ridicat. Mă rog, problema lui, pe de altă parte a fost o emisiune aşa de bună că a simţit nevoia s-o laude el şi să încheie cu infama lui replică pe care nu o suport. Pe viitor nu-i mai dau şansa asta.

Al treilea lucru: Vh1 – anii 90 au scos nişte clipuri fantastice. Închei pe ritmurile Kosheen – Catch.