Acu vreo 8 ani băieţii din clasa mea de generală erau numiţi traficanţii de pokemoni. Am mâncat o grămadă de croissante cu surprize pentru a completa albumul pe care am primit ceva felicitări şi un pokemon cu bilă cu tot. Albumul din ce ştiu este în prezent la nea Paraschiv cu toate pozele completate. Iar pokemingea şi pokemonu pe la nea Lungu parcă.

Revenind, a trecut moda pokemonilor o vreme, ne-am apucat de lucruri serioase: trafic cu maşini. Ok, erau cartonaşe cu maşini, dar efortul şi riscul erau la fel de mari. Pe lângă riscu de a te îmbolnăvi de la prostiile alea de Mr. Snaki în care se găseau, era imensul risc de a fi confiscate de profesori. Asta era absolutul şi finalul. N-am avut totuşi noroc de aşa ceva pe toată perioada colecţionării.

Adică vreo 3 luni pentru prima parte (80 cartonaşe) şi încă vreo 2 pentru partea a doua (40 cartonaşe) am băgat în mine mămăligă expandată cu aromă de alune, pizza şi caşcaval de nu mai mănânc aşa ceva de atunci :eek: .

S-a terminat moda lor, m-am săturat de jucat cu ele şi le-am pus deoparte. Au trecut atâţia ani de atunci şi azi în urma unui raid în care mama arunca gunoaiele vechi să facă loc pentru alea noi le-am găsit. Sunt în stare decentă, se poate juca cu ele… dar lipseşte una. Numărul 77.

Dau o bere cui îmi face rost )

Pe bune, dau două… reci să fie

Am ajuns să mă întreb şi dinastea… Există anumite lucruri în viaţa mea care o fac fantastică. Le număr pe degete, la o mână, şi îmi rămân suficiente degete libere să mănânc cu mâna respectivă.

Ştiu sigur că am răbdare.

Ştiu că mă pricep cu volanu’ şi care nu e de acord să mă scutească pentru că se înşeală.

Ştiu ce înseamnă muzică.

Ştiu engleză (eu şi pisica din AIESEC ce mai facem dinastea).

Ştiu că am în memorie atât de multe informaţii aparent inutile că par geniu.

Şi… cam atât.

Nu ştiu cine sunt. Ştiu cine ar trebui să fiu. Am impresia că sunt cineva, dar aparent sunt altcineva, cineva lovit de decrepitudine la 20 ani.

Nu ştiu dacă ştiu să iubesc.

Nu ştiu dacă am vreo certitudine.

Nu ştiu dacă incertitudinile mele sunt nefondate…sau suficiente?

Nu ştiu cine naiba sunt…

Să plec… o vreme, 6 luni, un an… poate mai mult dacă aş fi fost bun.

De ce?

Păi, e o experienţă. Grea, mai puţin grea, cel puţin ar fi fost utilă.

Păi, aş fi condus ceva mastodonţi, sau m-aş fi plimbat cu ei… (la motorizare mi-ar fi plăcut da era bine oriunde)

Păi, mi-aş fi făcut un fizic serios – la câte scăpări am eu aş fi făcut suficiente flotări şi alte rude “pedepsitoare” să îl dau pe Stallone la skandenberg.

Păi, “la bulău” aş fi supravieţuit (schelet puternic deţin cică…) şi cu temperaturile n-am stres.

Păi, sentimentul onorific de la jurământ ar fi unul dintre şocurile emoţionale prin care n-am trecut.

Păi…

Eh, ar fi fost frumos. M-aş fi străduit, aş fi reuşit să termin sigur (nu de alta da mi-e târşă să mă omor).

Vorbesc şi eu să nu tac.

Ştiam de la 8 ani că nu pot. La 3 mi se pusese diagnostic: coarctatie de aorta şi canal permeabil. Diagnostic operat, dar permanent, in urma operaţiei un tratament medicamentos de 2 ani iar la încheierea acestuia se recomandă evitarea efortului, orice formă excesivă a acestuia fiind, evident, interzisă.

Vama Veche este un sat în România lângă Marea Neagră, aproape de graniţa cu Bulgaria, situat la longitudinea de 28,3° E şi latitudinea de 43,5° N.

Această comună era cunoscută înainte pentru plaja sa puţin frecventată de către turişti, fiind preferată mai ales de către nudişti.

Aici se desfăşoară anual, începând din anul 2003, festivalul de muzică rock numit Stufstock.

Populaţia localităţii era alcătuită iniţial din găgăuzi (care au şi întemeiat localitatea în anul 1811) – în limba cărora localitatea poartă numele de Yilanlîk. De asemenea, înainte de 1913, localitatea purta denumirea oficială de Ilanlâc.

Simplu nu? Nu de “Vama” am chef să palavrăgesc..

Vama Veche a fost o formaţie românească de muzică rock, fondată în septembrie 1996. Membrii fondatori sunt Tudor Chirilă (vocal), Liviu Mănescu (bass), Traian Bălănescu (claviaturi) şi Ionel “Tase” Tănase (baterie). Acesta din urmă colaborează cu trupa numai pentru primul lor album, “Nu am chef azi” (1998), locul său în formaţie fiind luat mai apoi de Răzvan “Lapi” Lupu.

Urmează în 1999 albumul “Vama Veche”; trupa porneşte în turneul “Povestea merge mai departe”, având ocazia de a încânta fanii în cele 15 oraşe cuprinse în proiect (membrii formaţiei urcă pe scenă alături de alţi 6 instrumentişti – vioară, violoncel, percuţie, flaut, chitară).

Vama Veche este o trupă ce s-a dorit non-conformistă şi deschizătoare de drumuri, iar acest lucru este cel mai bine ilustrat de cel de-al treilea album al lor, un album conceptual, o operă rock, ce a şi dat naştere unui spectacol. “Am să mă întorc bărbat” a stârnit destule controverse la lansarea sa, fiind un disc ce narează povestea cea trista a lui Andrei Gavrilă. Acest album marchează şi începutul colaborării cu chitaristul Eugen Caminschi, ce este momentan membru cu drepturi depline in formaţie.

În vara lui 2006, trupa lansează un nou album: “Fericire în rate”.

În toamna lui 2006 trupa se desparte.

Iarăşi simplu… dar mai e aşa mult de spus. În prezent situaţia trupei e cam incertă…  în schimb situaţia muzicii lor e clară, în continuare e fantastică.

Piesa din “videoclipul” de mai sus apelează la mai mult decât subterfugii psihologice. Pare a vorbi şi cu partea din tine care e acolo sus…

Versuri:

Citeşte în continuare

Am scris de un Lamborghini mic şi furios şi acum scriu de un camion imens.

Cântărea 90 de tone, avea o capacitate de 120 şi datorită a două rezervoare de 1600 litri putea lucra fără oprire o săptămână.

Arăta cam aşa:

DAC 120 DE

Ce e mai curios însă… e prezentat aici.

Pot fi acuzat că-mi plac mamuţii ăştia? :”>