Toţi impătimiţii seriei NFS aşteptau ultima creaţie, Prostreet, cu două emoţii de descoperire, prima dacă rulează jocul şi a doua ce conţinut are. Apariţia demo-ului a fost doar un subiect de bârfă la fel ca toate demo-urile de până atunci. Într-un final a apărut şi jocul. Unii l-au adorat, alţii l-au urât, deci era bun. L-am încercat şi m-a prins uşor, atât de uşor că eram aproape de a-mi pierde nopţile pe el. Îmi plăcea la nebunie cum arată, nivelul de atenţie la detaliu, posibilitatea de a mai avaria ceva prins de cărămida de şasiu (cel puţin acum doar şasiul e cărămidă comparativ cu cele vechi unde toată maşina era), senzaţia efectivă de viteză foarte aproape de realitate… ce mai, am căzut în păcat şi l-am jucat de m-am îndoit până a căzut el în păcat. A căzut el în păcat când am ajuns în cariera lui Ryan Cooper (aşa te numeşti in joc şi nu poţi schimba asta) la un punct în care trebuia să mă confrunt cu cel mai bun (după mine bineînţeles). Prima cursă, una de viteză (traseu lung, viraje de viteză foarte mare ce urmau baza unui canion). Se aliniază la start “jucăria” mea, un Ford GT bine preparat pentru tipul ăsta de curse. De altfel maşina după care a fost creată asta e renumită pentru victorii la genul ăsta de curse. Apare infamul “rege” într-un Mitsubishi Lancer Evo, ce-i drept ultima versiune “X”. Hmm, maşina asta e ok la raliuri, curse de stradă, dar pentru mare viteză nu prea ar merge. În fine, începe cursa şi zboară de lângă mine. Asta mă bucură: e specific maşinii de raliu să facă asta, dar aici ar fi costat mult acceleraţia în defavoarea vitezei maxime mari (pe care o aveam eu). Cu toate astea, ajung la peste 400 km/h şi abia mă apropiam, nu-i problemă în viraje sigur va fi nevoit să frâneze mai mult, e mai înaltă maşina, e mai îngustă, urma clar să-l ajung. Dar nimic… mergea aproape constant cu undeva la 390 km/h (într-o maşină cu un motor de dimensiunea unei sticle de Pepsi). După câteva încercări ratate am renunţat.

S-a pus praful pe joc până recent când am făcut o vizită aici. Acolo am găsit ceva detalii despre cum s-ar debloca ceva maşini suplimentare, ce se cumpără pe post de pachete speciale. N-am rezistat tentaţiei şi am efectuat modificările. Intru în joc, găsesc rezultatele şi aleg să fac o cursă cu ceea ce astăzi reprezintă absolutul în tehnologie pentru automobilism: Bugatti Veyron. Oricine l-a condus, oricât l-ar fi criticat înainte şi-a schimbat părerea apoi. O fi total nepotrivit şi fără sens, dar e o maşină care îmi chinuie de ceva timp curiozitatea. N-am uitat de F1 şi nici n-o voi face, dar 16.4 e în altă clasă…

Revenind la povestea cu jocul şi modificările, mă văd aliniat undeva în spatele unor panarame de maşini ieftine, stoarse de toată puterea lor şi colorate viu pentru a atrage atenţia. Deja trecusem de meniul care prezenta maşina ca având tracţiune spate şi doar 180 de cai, eram curios cum va reacţiona când cronometru ajungea la 0 şi mai mult, cum reacţiona când ajungea în viraj. Spre surprinderea mea… s-a simţit la plecare (fie ea şi virtuală) foarte slab şi nu pentru că nu s-a mişcat ci pentru că oponenţii mei calculaţi au plecat mai rapid. În două viraje găsisem 7 poziţii mai bune, dar tot nu găsisem agitaţia pentru maşina asta. Termin cursa, şi fac un test final, îmi iau un Shelby Mustang 500 modern şi fac o cursă pentru care a fost născut, cea de 400 metri. Termin aceşti 400 metri la puţin peste 300 km/h şi 3 secunde mai târziu termină şi adversarul la 189 km/h. GATA! S-a pus capac! NFS a stricat nu numai un joc al lor prin idioţenii de setări şi inteligenţa artificială proastă ci a stricat o legendă prin lansarea sa într-un astfel de joc.

Nu ajung să-mi schimb declaraţia pentru că rămân ferm convins că aia nu e doar o maşină ce atinge 0.36 Mach şi n-am nimic cu ea. În schimb NFS Prostreet este genial până la punctul în care devine stupid.

Dacă totuşi credeţi că puteţi face ceva sacrifcii la realism anunţaţi-mă şi pe mine cum arată ultimul filmuleţ in-game după câştigarea titlului.

Între timp…revin la NFS Porsche.

Dimineaţă nasoală, au venit ai mei acasă, oarecum neanunţaţi. N-ar fi aşa de nasol dacă nu m-ar fi întrerupt dintr-un vis extraordinar, dar deh, ce contează? Important este că n-am răspuns dinainte să reuşească să bată la uşă! În fine, mergem mai departe, discut cu cine visam…şi mă uit printre rânduri la “stand up”. Mă uit, pentru că reprezintă, după mine, cea mai simplă şi pură formă de amuzament. Pentru cei curioşi am pregătit o mică listă cu recomandări care îi cuprinde pe:

- Adam Ferrara – descrierea vieţii din punctul de vedere al unui italian “feroce”

- Gabriel Iglesias – descrierea vieţii din punctul de vedere al unu mexican “pufos”

Dacă engleza nu e punctul forte, pe Youtube suficiente clipuri cu înregistrări din Cafe Deko.

Umblă vorba că i s-ar spune şi limba lui Molière. De ce oare? N-am aflat exact, dar m-a amuzat filmul cu acelaşi nume, de fapt m-a întristat, de fapt…le-a făcut pe ambele. S-o fi vrut ca filmul să prindă un stil creat de cel care-i este personaj principal? Tot ce e posibil, eu tot cred că e amuzant, iar mare parte a acestui lucru se datorează plasării acţiunii. Personajele îşi joacă doar rolul, dar vremurile de atunci îi forţează să joace după reguli care acum par absurde. E distractiv să vezi ce însemna atunci profesorul (un gigi care te obosea să-l admiri pictând şi pe care îţi permiteai să-l faci să aştepte), indecenţa (un mini decolteu), dragostea interzisă (aici e prea lungă paranteza… ştiţi voi…), viclenia şi apoi răsplata pentru combinarea ei cu prostia, de care trebuie spus că era din plin chiar şi la membrii societăţii bine informaţi, şi bârfa! Aici era durerea mare a îndrăgostitului bogat şi prost care nu dă cioara din mână (care, fie vorba între noi, era cam privighetoare) pentru porumbiţa de pe gard ci o dă pentru cioara de pe gard!

Ce e curios, este că toate aceste evenimente se petrec într-un vis plin de amintiri trecute ce apare într-un somn de criză inspiraţională.

Sper că v-am făcut curioşi, ceva date mai concludente se găsesc aici.

Acum mă luă brusc somnul :lol:

În urmă cu câteva minute m-am întors de la o ieşire, care, în urma unei lipse de decizie n-a fost ieşire ci vizită la cineva dintre noi care e gazdă mai bună. Muzică, discuţii…toate bune până au apărut în discuţie pozele. Nuuuu-mi face… În ciuda unor tentative serioase de a imortaliza situaţii diverse, nici un rezultat clar nu s-a obţinut. Cele care nu erau de neînţeles le ştergeam noi, fotografii, care erau aproape decente erau şterse de muze. Deşi sângele de paparazzi ne-a făcut să insistăm şi să încercăm diversiuni, succesul n-a fost cu noi (da, au fost iar fetele cele puternice).

Cu ocazia acestei nelămuriri vă invit să comentaţi asupra motivelor pentru care nu aţi vrea să faceţi poze, aşa, mai puţin organizate. Presupunem că nu sunt luate într-o situaţie compromiţătoare şi nici intr-unul din momentele în care să arăţi ca dracu.

După cum probabil aţi citit aici… a apărut al doilea caz de cenzură în lumea asta crudă de i se zice Internet. Zeffy a fost cel taxat un administrator ofensat cu impresii de membru CNA. Asta n-ar fi aşa o problemă majoră, se rezolvă rapid, cum a fost în cazul de faţă. Adevărata problemă e în faptul că n-a fost pus la perete suficient făptaşul. Mare greşeală să ierţi în cazuri de genul, data viitoare te trezeşti la tine acasă într-o mică China încercând să accesezi site-uri rude cu CNN, BBC, etc… Nu merge?… ghinion, uită-te la parada miniaturilor de pe raft… apoi… vezi dacă poţi intra pe site-uri porno, cine ştie, poate şi alea au filtre şi de fapt ţi se face un bine, cam la fel ca taxa de primă înmatriculare de bine (dar ăsta e alt subiect).

Hai să bloguim câteva ore să ne agităm puţin, degeaba, dacă păţitul nu reacţionează concret. De fapt poate nu-i degeaba, cine ştie, poate cu suficiente încurajări cere omul mai multe de la providerul ofensat că nu are cu ce umple arhivele de mess (foarte profesionist sistem…) după ce că-şi vede de obligaţii într-un mod deplorabil. Slavă domnului, nu sunt toţi aşa, mai e până ajungem în zona în care fără anumite cuvinte aprobate în redactare să dăm în pagini goale sau magic inaccesibile.