Nu prea le am cu sărbătorile, în ultima vreme nici majoratele nu mă mai impresionează cum o făceau pe vremuri. Cred că ţine de faptul că nu prea reţin datele. Dacă nu le reţin, nu stau cu o săptămână înainte în expectativă. Apoi, dacă mi se aduce aminte şi se întâmplă ceva sărbătorire, nu prea mă implic şi trec aşa vag pe lângă mine multe situaţii de genul. Cred că are legătură cu faptul că văd un imn în melodia “Bitza – Copii îmbătrâniţi înainte de timp”.

Azi însă, o zi nasoală ca oricare alta, am să mă uit câteva minute la lustra din camera mea şi am să sărbătoresc în linişte cât de hidoasă e. (Lustra desigur.)

De ce? Pentru că fericire.

2 Mai, nu ăsta de azi, ăsta a fost infect spre deosebire de el de acum un an în schimb, când am trăit un adevărat eveniment. Nu mi-am adus aminte singur de el, dar nici nu mă bucur singur de el…

A fost a doua zi după un grătar copios într-o locaţie exclusivistă, a început genial din punct de vedere meteorologic, a fost zguduită de nişte opinii şi reproşuri şi a fost binecuvântată cu o ploaie adevărată. O ploaie în care mi-am dat seama că micul Tico pe care mă învârteam atunci era un şlep prea mic să facă faţă râurilor numite şosele înaintea ploii. Am fugit acasă să iau nava amiral a familiei. Totul să mă duc la Şendreni, să văd o babă în staţia de autobuz şi apoi să mă întorc la benzinărie să îmi fac încălţările numai noroi pentru a obţine un sărut.