Dramatic titlul dar unele momente ale zilei mă pun fix în ipostaza asta şi până mai devreme nu mi-am dat seama de ce.
Am crezut că e vorba de plictiseală.
Apoi a venit rândul problemelor din familie.
Şi cum astea numai singure nu vin… a venit rândul rudelor lor (a problemelor, nu a familiei).
Într-un final, după cugetare intensă, serioasă, absolută, uitându-mă la videoclipuri pop româneşti din urmă cu cel puţin 8-9 ani am ajuns la concluzia că nu e niciuna din astea.
De ce? Păi simplu, muzica, cel puţin cea care-mi aduce un pic de nostalgie, poate chiar mai multă decât am nevoie, în general îmi dă şansa să mă întorc prin momentele vieţii mele în care singura-mi grijă era cum să fac rost de pokemonul numărul 134 pentru a completa albumul şi cum arată fără bluză o anumită domnişoară. (ok recunosc că aici mint, de fapt eram curios cam cum arată mai toate fără bluză) (iar pokemonul în cauză avea alt număr).
Nu e asta deci. Îmi lipseşte altceva… şi a durat puţin până mi-am dat seama. Este vorba de viteză.
Nu e mare ştire, dar chiar simt nevoia de viteză şi momentan nu prea dispun de mijloacele necesare să-mi potolesc această poftă. (Shut your pie holes aboot the risks i be well aware and it don’t be bothering my grammer)
Nu vorbesc de alergat, n-am nevoia asta atât de impregnată în psihicul meu iar încălţări uşoare şi costumaţie sport am…
E un subiect tare delicat prin multe teritorii, societăţi şi minţi dar eu unu nu prea pricep de ce.
Eu unu sunt mai greu de convins. Nu stai.
Eu unu sunt foarte greu de convins. Pe-aproape.
Şi sunt mult mai greu de convins atunci când e vorba de ceva de care nu se leagă nici un fapt… nimic palpabil, nimic credibil. Pe scurt, dacă nu ajunge la receptorii simţurilor mele nu cred că e. Nu e ceva tocmai complicat, e simplu ca bună ziua. N-am citit nici o învăţătură a vreuneia din religiile existente şi nici nu cred că dacă am s-o fac am să găsesc “mântuirea” prin ea.
Ce e, ce ar trebui să fie, ce va fi această mântuire n-am nici cea mai vagă idee şi am serioase dubii legate de faptul că voi afla vreodată. Că am dubii, pentru mulţi care nu vor găsi un argument la prostia de o am de zis aici vor spune simplu că înseamnă că totuşi cred. Nu, nu cred, pur şi simplu am avut o copilărie când n-am avut de ales şi mi s-a băgat pe gât astfel intrând în mintea mea până la gradul la care a durat ani buni să le scot iar procesul încă n-a luat sfârşit. Citeşte în continuare
Cam aşa se rezumă descrierile la infama Dacia 1310 însă cum de majoritate nu-mi face plăcere să vorbesc am să promovez creaţia cuiva care se încadrează în prima rundă:
Nu-mi săriţi în cap, nu vă spun că e începutul şi finalul automobilismului că ştiu de departe şi bine că nu e. Clipul însă mi-a smuls câteva zâmbete de dimineaţă.
Eu o chestiune nu prea pricep totuşi, posesorul Furiei Galbene a făcut aceeaşi facultate cu mine da eu n-am văzut niciodată maşinuţa prin parcare p-acolo. Probabil are deja gagică şi un astfel de aspirator în faţă la Ştiinţe Economice ar crea probleme “acasă”.
Either way, eu abia aştept să plec cât mai departe de Bestia albastră dar ştiu că de fapt va fi tot timpu’ cu mine.
Presupun că nu-ţi trebuie cine ştie ce diplomă să înţelegi despre ce e titlul aşa c-am să vin cu ceva completare. E vorba de maşina care m-a dus, plimbat prin şi întors din concediu, un Renault Megane II Sedan şi de maşina care m-a dus la semnarea unui contract foarte important, poate cel mai important, Honda Civic EJ9.
(Atenţie, imaginile de aici sunt similare dar nu sunt ale maşinilor respective)
Aşadar, în ordine cronologică am să încep cu franţuzoaica. Trebuie să vă spun că, spre ruşinea mea, nici acum nu ştiu exact ce motorizare avea. Ce pot spune sigur e că e diesel, dar până ajungem acolo mai e.
Maşina în cauză e vopsită roşu şi are un interior deschis la culoare. Culorile astea se împacă bine cu aspectul (care, deşi controversat, îmi place foarte mult) maşinii dar în afară de culoare nu sunt foarte sigur de interior. Îmi place la nebunie cardul, e o soluţie foarte elegantă însă mi se pare stupid butonul de start. Logica mea de functionare ar fi să pun cardul, să apăs o dată start şi “să pună contactul”. Să apăs a doua oară, să pornească şi să existe şi o metodă de anulare. Poate nu pare o problemă dar atunci când opreşti motorul dar ai uitat geamul deschis îmi pare idiot să fii nevoit să porneşti motorul. Există o metodă de a “pune contactul” însă nu e prea ergonomic gândită şi nu tocmai elegantă – lucru absurd când te gândeşti că tot scopul cardului e ergonomia şi eleganţa.
Tot legat de interior trebuie spus că este o maşină suficient de mare şi comodă putând adăposti cinci persoane lejer. La 1.81 ai mei pot sta în spate relativ lejer, însă nu rămâne mult loc de un hop că te lipeşti relativ uşor de tavan. În afară de asta treaba e ok, comod, primitor, silenţios.
De unde am rămas la somnul ăla ce a acoperit mai toată ziua am făcut ochi câteva ore mai târziu şi-am deschis TV-ul că încă nu eram gata de vreo ieşire.
Veştile de la el n-au fost prea geniale:
În primă instanţă, posturile erau puţine.
În a doua instanţă posturile româneşti erau şi mai puţine.
În a treia instanţă nici alea puţine cum erau nu mergeau bine.
În a patra instanţă, restul erau dublate în ungureşte .
Şi în ultimă instanţă, Piţi s-a certat cu Jiji… România era în doliu.
Am lămurit-o cu televizoru’ în următoarele 2 săptămâni avea să stea în cea mai mare parte a timpului pe Music Channel şi pe Hallmark.
.